În urmă cu aproape 40 de ani, în fața liftului din holul Facultății de Litere, am auzit pentru prima dată: „Sunt profesorul Eugen Simion.” S-a aplecat, mi-a întins mâna și mi-a spus, cu blândețe: „Iar tu trebuie să scoți mănușa, să îmi strângi mâna și să îmi spui cum te cheamă.” Aveam câțiva ani și eram în București, alături de mama mea, profesoară de limba română, care își pregătea lucrarea de grad, sub îndrumarea lui Eugen Simion, dedicată literaturii prietenului său apropiat, Marin Preda. De atunci, pe Eugen Simion l-am revăzut la diferite vârste. Din diferite demnități. În diferite conjuncturi. Și mi s-a părut că nimic nu se schimbă în ființa lui: un creator de cultură nedezmințit, un constructor, un om care a rămas constant în credințele și convingerile lui.

Imaginea de atunci e cumva paradigmatică: nu s-a purtat „cu mănuși” niciodată. Simțeai, din stilul lui de viață, fidelitatea pentru cultura franceză, dar înțelegeai, din opera lui, expresia unui umanist erudit, care și-a câștigat locul canonic lângă Lovinescu sau Vianu. E ceva dialectic în destinul lui Simion: anul acesta se împlinesc 100 de ani de nașterea lui Marin Preda și 90 de ani de la nașterea lui Fănuș Neagu. Moartea lui Eugen Simion e între sărbătoarea fatidică a nașterii prietenilor lui buni. E ceva celest aici, căci numai doi prieteni te pot întovărăși pe un drum necunoscut, al unui cer care a dat Dimineața poeților și acum ivește amurgul criticului.

Nu va scrie nimeni, despre el, in illo tempore. Simion rămâne, hic et nunc. Sunt două credințe ale lui Eugen Simion care fac ca numele lui să fie aici, și acum, pentru totdeauna, o altfel de conștiință. A crezut în subtilitatea, tăria și eleganța limbii române, și a crezut în cultura română ca nefiind una minoră. “Pleiade” e rezultatul acestui dublu adevăr care a făcut, din Eugen Simion, unul dintre titanii postmodernității noastre. Și în 15 ianuarie, când unii vor umple pereții de Facebook cu versuri de Eminescu, și alții vor trăi acea zi ca oricare alta, să vă amintiți că autorul Zilei Naționale a Culturii a fost Eugen Simion. El a vrut ca de Ziua Poetului să celebrăm o identitate culturală care, pentru străinii de cultură, a devenit o paradă a tăierilor și lansărilor de panglici.

Eugen Simion a crezut în literatura română, în limba română și în miturile fondatoare ale culturii naționale. Astăzi, literele noastre sunt în doliu, iar mulți dintre cei care i-au fost studenți aprind o lumânare sau deschid “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii”.

Nu vă faceți însă griji pentru ceea ce Eugen Simion ar fi numit, în cuvintele unuia dintre titlurile sale, „Întoarcerea autorului”. Spiritele ca el nu părăsesc niciodată lumea pe care au ținut-o vie.

Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!