Despre exil, antreprenoriat cultural, opere supralicitate, contra-valoare în arta contemporană și anonimatul geniilor artistice care nu au fost pe placul mediului politic, cu artistul elvețian de origine română, George Tzipoia

Episodul 10 al sezonului II al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, aduce în fața publicului comorile casei memoriale cu „obloane galbene”, clădirea iconică a Bucureștiului de altă dată, care acum găzduiește Muzeul Alexandru Țipoia, prin dialogul de excepție cu fiul marelui artist, pictor la rândul său, George Tzipoia. Maniera în care moștenirea artistică a familiei Țipoia intră în patrimoniul cultural al artei românești pe o altă cale decât cea politică, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Baba, Țuculescu sau Ciucurencu se datorează anilor în care Alexandru Țipoia, pictor de război, dar netolerat de puterea acelui timp, a rămas marginalizat: un geniu care în timpul vieții nu a avut mai mult de un pliant alb-negru. George Tzipoia a făcut dreptate printr-un act de salvgardare inedită a casei memoriale a lui Alexandru Țipoia, care a fost, de altfel, și atelier, nu doar universul a patru generații ale acestei familii culturale. Astfel, după ani în care a încercat să doneze clădirea statului român, evaluată la 3.2 milioane de euro, dar refuzată, sub condiția de a fi lăsat să gestioneze muzeul în continuare, George Tzipoia a reușit prin resurse proprii, alături de familie, să transforme casa părintească în muzeu public. Artistul George Tzipoia îi mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, anii în care a îndurat indiferența statului român față de un asemenea proiect cultural, dar și credința cu care artistul elvețian de origine română a ales să se întoarcă acasă, în ciuda reputației de care se bucură în Franța și în spațiul helvet. Veți afla cum a reușit George Tzipoia să părăsească țara în anul 1982, obligat să își lase fiica în România, ca dovadă în fața Securității că se va întoarce, ce a însemnat să trăiască un an și lase luni fără copilul său alături și ce l-a dezamăgit la piața de artă românească, acolo unde mecanismele caselor de licitații tranzacționează brand-uri la prețuri mari, dar lipsite de valoare culturală. Despre condiția artistului de geniu în România, o avangardă artistică imposibilă într-o lume a confuziei valorilor și despre prețul corect al unei capodopere, aflați în exclusivitate la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi accesat aici: https://www.youtube.com/watch?v=sM7Vuih6tAc

Pictorul George Tzipoia: „România de acum e și rezultatul exilului nostru”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Astăzi avem un decor special. Suntem într-o stradă liniștită din București, dacă mai există așa ceva; noroc că există, e miraculos! Str. Locotenent Aviator Gheorghe Caranda nr. 79, o destinație mai puțin cunoscută dar extrem de interesantă pentru cei pasionați de cultură, de artă! Am bucuria să fiu oaspetele domnului George Tzipoia! Domnule Tzipoia, vă mulțumesc extrem de mult că ați acceptat invitația mea și că ne-ați primit în acest spațiu extrem de frumos!

George Tzipoia: Cu multă plăcere! Și eu vă mulțumesc că ați avut inspirația să ne includeți în activitățile dvs. pentru că, într-adevăr, merită, această casă memorială este unică în București și în mod sigur și în România și ar trebui subliniat lucrul acesta! Ceea ce vedeți aici e rezultatul exilului nostru, la urma urmelor; pentru că tot ce am făcut după Revoluția din 1989, noi, cei din afara țării, am lucrat pentru România, pentru arta și cultura românească. Și asta trebuie spus, pentru că în general se procedează invers. În loc de afară să lucreze pentru dinăuntru, se lucrează dinăuntru pentru afară. Lucrul acesta merită să fie spus.

I.V.: Trebuie să spunem, pentru cei care ne urmăresc, suntem în casa memorială – casă-muzeu, a pictorului Alexandru Țipoia, tatăl dvs., și aș vrea să facem o mică istorie, odiseea acestui muzeu. Trebuie spus, sunt foarte puține muzee care au apărut în România după Revoluție, iar de tipul acesta, este unic. E un spațiu extrem de generos, foarte multe lucruri care țin de biografia, de creația lui Alexandru Țipoia.

G.T.: Da, este casa familiei noastre, casa a patru generații. Este casa bunicilor mei, cei care au cumpărat casa în 1940, și este extrem de importantă această casă, pentru că tatăl meu, Alexandru Țipoia, și-a creat întreaga lui operă, din 1940, până la moarte, în această casă! Nu a avut alt spațiu destinat creației, separat de casă, precum au avut artiștii bine văzuți de regimul comunist. Tatăl meu nu a avut atelier separat și a lucrat toată opera lui în casă. Sub aspectul acesta, încă o dată, este un loc unic, pentru că a fost un loc al creației, nu numai al vieții de zi cu zi, împreună cu familia, cu părinții, cu mine și cu fiica noastră, Diana. Este casa a patru generații a familiei noastre!

Ce înseamnă pentru familia Țipoia „Acasă, în umbra urmelor noastre?”

I.V.: Am văzut, ați publicat recent un album excepțional, Acasă, în umbra urmelor noastre, unde faceți o adevărată anchetă genealogică. Familia dvs. a avut rădăcini până în jurul anului 1300?

G.T.: Da, sigur că da! 1300!

I.V.: Care ar fi așa, pe scurt, elementele cele mai interesante din această genealogie?

G.T.: Elementele cele mai interesante… nu știu la ce vă referiți. Ce elemente foarte interesante pot fi aici? Sigur că pot fi câteva personaje importante. În primul rând, legate de România, din partea Elveției. Bunicul bunicii mele a fondat Colonia Elvețiană din București în 1839. Ca tânăr a venit. Louis-Adolphe Leyvraz, împreună cu fratele lui, Samuel Leyvraz, doi tineri au plecat din spațiul helvet și au venit în București. La vremea aceea era Principe cineva din familia Ghica. Deci înainte de Unirea Principatelor, de devenirea României Regat. Este o situație foarte interesantă pentru familia noastră pentru că acest stră-străbunic al meu a lucrat pentru Primăria Orașului București. A fost peisagistul șef horticultor al Bucureștilor și a creat în această poziție toate parcurile cunoscute începând cu Cișmigiu, începând cu Grădina Icoanei, cu Parcul Carol, care inițial fusese proprietatea lor. Ei, ca tineri ajunși în București, au cumpărat terenul pe care s-a construit ulterior Parcul Carol și terenul pe care s-a construit Gara Filaret a fost al lor. Au fost expropriați pe vremea lui Cuza și atunci ei au fost nevoiți să cumpere alt teren, în apropiere de Cimitirul Bellu. Acolo au fost proprietățile lor, cu casa – avem fotografia primei case a unui elvețian în București, foarte interesantă, care casă, și ea, bineînțeles că a fost demolată, nu mai există actualmente; dar a rămas imaginea și o gravură a terenului lor. Prin față treceau tramvai cu cai, foarte interesant. Deci lucrurile acestea figurează în această casă cu amintiri pe care am scris-o în ultimii ani și care a fost publicată, la Editura Institutului Cultural Român în primăvara asta.

I.V.: Am început să vorbim despre exil și despre ceea ce ați făcut din exil, pentru țară, pentru România. Ați plecat în anii ’80, dacă nu mă înșel.

G.Ț.: În ’82.

De ce nu a reușit George Tzipoia să plece din România până 1982? „Fiica noastră, Diana, a rămas ca dovadă că noi va trebui să ne întoarcem înapoi. Deci niciun părinte normal la cap nu pleacă să își lase fiica de opt ani, să o abandoneze. Dar nu s-a putut mai devreme de un an și jumătate, un an și șase luni”

I.V.: De ce ați plecat, care a fost contextul?

G.Ț.: Contextul a fost următorul. Noi am dorit, ca artiști, eu, și soția mea, ca arhitect, am dorit să vizităm. Și nu am putut să ieșim din România ani de zile. Am fost mereu respinși, refuzați, refuzați, refuzați. Și am avut, la un moment dat, în ’82, „șansa” să cunoaștem persoana care se ocupa din partea Securității la Uniunea Artiștilor Plastici. Eu aveam bani în valută, că așa se cerea pe vremea aia, să ai bani în valută să poți să călătorești. Asta era așa, teoretic. Practic, cu toată valuta și tot nu puteai să călătorești. Eh, l-am curtat pe acest domn care se ocupa de artiști, care se ocupa de artiști la UAP, a venit acasă, a văzut ce frumos este, ce patrimoniu avem în familie și dorim să îl lăsăm generațiilor viitoare și țării, în ultimă instanță, și bineînțeles că nu și-a putut închipui că plecând, noi vom rămâne acolo definitiv. Plus de asta, fiica noastră, Diana, a rămas ca dovadă că noi va trebui să ne întoarcem înapoi. Deci niciun părinte normal la cap nu pleacă să își lase fiica de opt ani, să o abandoneze. Dar noi nu am avut de gând să o abandonăm. Evident că noi am dorit ca odată ajunși acolo să facem toate demersurile necesare, ne-am străduit, să o putem recupera cât mai repede. Dar nu s-a putut mai devreme de un an și jumătate, un an și șase luni, ceea ce este un timp destul de îndelungat, pentru un copil tânăr, și pentru părinți, de asemeni. A fost destul de dificil să parcurgem acest an, un an și șase luni, fără fiica noastră.

I.V.: Tatăl dvs. a rămas, evident.

G.Ț.: Da!

Alexandru Țipoia, tatăl lui George Tzipoia, pictor de război în prima conflagrație mondială

I.V.: El s-a născut în 1914, când începea Primul Război Mondial. Am și citit într-un material că a fost pe front. Pictor de război…

G.Ț.: A fost pictor de război, patru ani de zile, în primele lunii ale frontului. A făcut schițe de luptă și tablouri care ulterior au fost expuse în cadrul expozițiilor gândite de Marele Cartier General al Armatei Române. El a făcut parte din așa-zisul Batalion de Propagandă. Cum a fost și Nicolae Grigorescu în Războiul de Independență, în 1877. Deci ideea aceasta de artist care iese în prima linie și vede exact, și desenează, și pictează în luptă, își riscă viața, era un lucru extrem de important, pentru că se punea în evidență și sentimentul patriotic. Nu este un lucru ușor să lucrezi pe câmpul de luptă.

I.V.: Cum e întâlnirea aceasta dintre artist și artă, care transpune, care redă ororile războiului? Face războiul, îl umanizează, îl redă posterității altfel?

G.Ț.: Vă dați seama că pentru mine îmi este foarte greu să trăiesc ce a trăit el atunci. Acestea sunt lucruri irepetabile, ele nu pot fi înțelese din afară, multe lucruri mult mai simple nu pot fi înțelese de cine nu a trăit, cu atât mai mult îmi e foarte greu să mă pun în locul lui și să trăiesc. Am văzut poze vechi, cum se petreceau lucrurile pe front și evident că nu era deloc simplu.

I.V.: L-ați regăsit după Revoluția din 1989, când v-ați întors în țară.

G.Ț.: Absolut, l-am văzut de Paști. Primul lucru a fost revenirea în țară, evident, după șapte ani sau cam așa. Ne-am văzut și revederea a fost emoționantă, vă puteți închipui. Nici revederea nu poate fi retrăită și îmi vine foarte greu să povestesc. A fost efectiv emoționant să revenim în  casa familiei, loc de care, în momentul în care am plecat, ne luasem rămas bun definitiv. Pentru că cine își mai închipuia că se va mai schimba ceva? A fost o surpriză, un moment de mare efervescență.

Marginalizat pentru că nu a vorbit pe placul regimului politic. Alexandru Țipoia, un geniu al artei românești care nu a avut mai mult de un pliant alb-negru în timpul vieții și nicio expoziție publică

I.V.: Anii ’80 au fost, într-adevăr, cei mai grei ai dictaturii lui Ceaușescu, ai dictaturii comuniste în România.

G.Ț.: Da!

I.V.: Tatăl dvs. s-a stins din viață în 1993. Cum a apărut ideea acestui muzeu, probabil mult mai târziu?

G.Ț.: Nu, ideea acestui muzeu a existat dintotdeauna. Adică tatăl meu era conștient de valoarea și de importanța operei lui. Tatăl meu a suferit enorm de mult că nu a fost apreciat de diriguitorii UAP. Dar din cauza condițiilor familiei, în primul rând, pentru că el nu a făcut pactul cu politicul la timpul respectiv și nu a fost de acord să facă lucrări de artă care să preamărească regimul. În plus de asta, trebuia și verbal să fie cineva care preamărește regimul și îl pune în evidență. Au fost artiștii, cum a fost, de exemplu, Ion Pacea și Ion Gheorghiu, care și ei făceau o artă oarecum abstractă, dar, în schimb, verbal, erau foarte aproape de gândirea momentului. Atunci, sigur că au avut alte condiții. În timp ce tatăl meu nu a vorbit niciodată în sensul în care regimul dorea. El a fost exclus, dat deoparte, marginalizat, și din cauza asta arta lui nu a fost cunoscută. Dorea ca după moarte să lăsăm aici, în casa familiei, creația. Să poată fi văzută undeva. Nu a avut niciodată expuse în Muzeul Național de Artă expuse lucrări, așa cum aveau Ciucurencu, Baba, Țuculescu. În cazul lui Țuculescu a fost iarăși interesant, pentru că după moartea lui i-a fost pusă în valoare opera. Ei, Alexandru Țipoia nu a avut șansa asta, ca după moarte, tot în regimul comunist să i se pună în valoare arta. El a intrat în perioada post-decembristă cu un handicap de cunoaștere. El, la un moment dat, v-am arătat, a avut un mic pliant, mai mult de atât nu a avut… alb-negru! Deci o nimica toată! Or un artist de importanța lui artistică, să nu aibă niciun album de artă, să nu aibă o carte de vizită cu care să se prezinte, nu a avut expoziție… expoziția lui retrospectivă a fost refuzată în permanență de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste. El nu a avut nimic. Și atunci sigur că arta lui nu e cunoscută! Nu e cunoscută! Actualmente nu e, niciun muzeu de artă din România nu îl prezintă corespunzător importanței operei lui, lucrări de artă de Alexandru Țipoia!

I.V.: Cele mai multe lucrări de artă ale lui Alexandru Țipoia se află în această casă-memorială, în casa-muzeu?

G.Ț.: Cele mai multe se află în casa-muzeu, dar vreau să spun că aici spațiul fiind totuși redus, este un număr totuși foarte mic în comparație cu creația lui.

George Tzipoia, în exclusivitate, despre subiectele care „deranjează” în arta românească: Țipoia, un artist neîncadrabil, spre deosebire de Ciucurencu, Țuculescu, Baba

I.V.: I-ați pomenit pe Ciucurencu, pe Țuculescu, pe Corneliu Baba, pictori mari pe care îi are România. Ce îl particularizează pe Alexandru Țipoia? Dacă i-am defini creația, care ar fi liniile mari ale lui Alexandru Țipoia, ce îl diferențiază în acest ansamblu de nume mari ale picturii noastre?

G.Ț.: Este cel mai interesant subiect pe care îl putem aborda. Dar e un subiect care deranjează. Și ca orice subiect care deranjează e lăsat alături, îl trecem cu vederea. Eh, eu am gândit întotdeauna: haideți să facem o expoziție să îi punem pe toți împreună. Numai văzându-i, în față, avându-i în față operele, una lângă alta, numai atunci putem să îi conștientizăm importanța artei lui Alexandru Țipoia. Aș spune, sigur, pot fi bănuit, de subiectivism. E adevărat, că tot ce gândim e subiectiv. E un subiectivism cu mare dorință de obiectivitate! E unul dintre cei mai interesanți artiști sub aspectul că e un artist creator, inventator… eu l-am comparat cu un cercetător științific transpus în lumea liniilor și a culorilor, a artei plastice! El a fost un cercetător permanent. Nu s-a mulțumit ca atunci când a găsit o formulă să o multiplice la infinit. El nu a fost un producător în serie, așa cum a fost Baba, Țuculescu, Ciucurencu, la alt nivel, fiecare în felul lui. Producător în serie! La Alexandru Țipoia nu există așa ceva, cu toate că pe anumite secvențe putem găsi anumite lucrări, dar asta este o preocupare interesantă! Prin dorința de a aprofunda anumite lucruri pe care le-a găsit interesante. Ce îl caracterizează și îl diferențiază de toți artiștii generației lui, pentru că sigur, lucrurile trebuie privite pe generații, nu putem să comparăm epoci diferite, nu are sens… deci în cadrul generației lui e un artist-cercetător, cel mai cercetător. Iar lucrul acesta deranjează. Cum am mai spus-o, am scris-o, publicul dorește să aibă un control asupra artistului, să îl recunoască, ceea ce numim stilul lui. Dar stilul nu înseamnă să faci la fel toată viața, nu asta înseamnă stil. Poți să faci la fel, fără stil, și poți să ai stil în cadrul unei cercetări continue și variate. Asta este ceva foarte interesant și lucrul acesta scapă publicului. Este una dintre cauze, că mai sunt și altele, dar una dintre cauzele majore este faptul că niciun expert în artă nu poate să îl pună pe Alexandru Țipoia într-un sertăraș în care poate să îl găsească. „Domnule, l-am pus pe Ciucurencu acolo, pe Baba acolo, pe Țuculescu acolo…” Pe Țipoia nu are unde să îl bage, că nu se încadrează nicăieri!

Un discipolat de anvergură: Alexandru Țipoia, sub îndrumarea lui Camil Ressu. Despre rolul desenului în ascensiunea constructorului de imagini

I.V.: Alexandru Țipoia a fost elevul lui Camil Ressu, am văzut.

G.Ț.: Da!

I.V.: A luat ceva, a contat, există o influență în opera lui Alexandru Țipoia, sau are această formă de unicitate pe care o spuneați mai devreme?

G.Ț.: Deci are, în tinerețe, în primele lucrări, în câteva lucrări, se vede o anumită dorință de construcție. Ressu este un mare desenator și un mare constructor de imagini. Lucrul acesta se vede pentru că i-a și corespuns lui Alexandru Țipoia. Întotdeauna artiștii preiau lucruri care le corespund nativ și pe parcurs le dezvoltă și le amplifică și acest lucru le este foarte propriu. Așa a fost Alexandru Țipoia, a fost un constructor de imagini. Și-a dorit lucrarea ca pe o imagine solidă, puternică, să aibă un impact asupra privitorului. Bun, evident că nu și-a creat opera în funcție de privitori. Dar dorința ca imaginea să fie puternică, solidă, asta da, i-a corespuns lui, și asta a preluat de la Ressu, în tinerețe. Ulterior, lucrul acesta i-a folosit pentru că peste tot este aceeași profunzime de abordare, aceeași soliditate a imaginii. Peste tot, dacă vă uitați, nu este nicio lucrare care să fie dispersată, care să fie lipsită de personalitate.

Geniul artistic are întotdeauna conștiința propriei măsuri. „Cei de care depindea arta lui nu erau nici deștepți și nici nu se pricepeau”

I.V.: Faptul că nu era așa-zicând un pictor oficial, că nu a avut parte de cataloage, de albume, că nu a avut retrospective, că nu a avut expoziții importante în marile muzee înainte de 1989, i-a zdruncinat cumva credința în artă, în propria creație? I-a pus la îndoială credințele cele mai puternice, mai intime, ca artist?

G.Ț.: Nu, absolut deloc nu i-a pus la îndoială! Era perfect conștient de valoarea artei lui, de importanța rezultatului muncii lui. Și în scrisori, nu știu dacă ați văzut, am câteva scrisori care mărturisesc faptul acesta, în care spunea, chiar spunea, că cei de care depinde expoziția lui trebuie să conștientizeze. Chiar spunea: „trebuie să fii deștept și să te pricepi!” El își dădea seama că cei de care depindea arta lui nu erau nici deștepți și nici nu se pricepeau. Și pe urmă continuate altfel… nu contează ce faci, contează ochii! Era perfect conștient că persoana lui nu interesa. Și dacă persoana nu interesează, nici arta nu interesează, pentru că arta urmează, din păcate, soarta persoanei, întotdeauna!

I.V.: Deci ochii!

G.Ț.: Privirea, adică cine ești. Trebuia să fii cine trebuie ca opera ta să fie expusă într-un muzeu.

George Tzipoia despre confuzia valorilor: „Nimeni nu știe cât face un tablou. Nu văd nicio legătură între sumă și artă!”

I.V.: În ansamblul mondial și în ansamblul european pictura românească credeți că are cota pe care o merită sau este una devalorizată?

G.Ț.: Evident că este una devalorizată. Este suficient să ne uităm la… singurul mod uman de a aprecia arta sunt banii. Nimeni nu știe cât face un tablou. Cât face? Nu are preț. Lucrurile au prețul pe care îl dăm. Dacă nu dau doi bani pe el înseamnă că nu are nicio valoare. Dacă costă 100 de lei înseamnă că lucrarea e nulă, dacă costă 100 de miliarde de bani, e genială! Or treaba asta nu are niciun raport. Nu văd nicio legătură între sumă și artă! Eu personal din interiorul problemei, artă, că este și ăla al exteriorului, la care nimeni nu se pricepe, dar din interiorul problemei artă, la care foarte puțini se pricep, și din ăia care sunt de meserie… Celibidache spunea: „nu s-a născut criticul ăla de artă care să priceapă ce vreau eu să spun!” Cam așa este și în pictură. Exact dacă citiți filosofia lui Celibidache e valabilă identic și în arta vizuală. Tot așa, e o confuzie a valorilor imensă. De aici rezultă valoarea pe care o dăm. Nu știm să apreciem ceea ce este foarte valoros. Dăm valoare unor lucruri, neglijăm alte lucruri. E o confuzie imensă care nu interesează absolut pe nimeni. Lucrurile merg morișcă, așa, cum s-a stabilit să meargă.

Despre businessul din spatele lumii artei. George Tzipoia demolează mitul tablourilor scumpe impuse de casele de licitații: „E o diferență între valoare și preț”

I.V.: Din ce vine confuzia asta?

G.Ț.: Vine din ignoranță, din necunoaștere, din multe lucruri în același timp. Din necunoaștere în primul rând. Sau ignoranță, că oarecum tot aia este, dar are o altă conotație. Lumea nu se pricepe la arta plastică. E o confuzie imensă în lumea asta, dar repet, e un subiect care nu interesează pe nimeni. Și atunci am zis, depinde de bani. Câți bani îi dai, atâta face! Nu îi dai nimica, nu face nimica! Îi dai, cum este cazul lui Ghenie, dai sumă mare, înseamnă că e genial! Or nu are nicio legătură una cu alta!

I.V.: Este artistul român care vinde cel mai bine de ceva vreme!

G.Ț.: Bun, da, dar există o diferență între valoare și preț. Valoarea artistică e o chestie, banii sunt altă chestie. Care nu au treabă cu valoarea. Că asta vreau să spun. Dar e adevărat că e un subiect dificil.

I.V.: Deci nu puneți preț pe sumele vehiculate în momentul achiziției unor tablouri la niște case de licitații.

G.Ț.: Nu au nicio legătură, absolut nicio legătură, suma de bani cu valoarea artistică. Arta e o chestie, banii sunt altă chestie. Și lucrurile merg așa, întâmplător. Se întâmplă ca un lucru valoros să aibă doi bani și altul mai valoros să fie umflat. Lucrurile sunt foarte confuze în domeniul acesta.

Cazul Țuculescu: arta politicului sau politizarea artei? George Tzipoia: „Arta nu interesează pe nimeni dacă politicul nu are niciun interes.”

I.V.: Avem vreun exemplu de mare pictor neîndreptățit în timpul vieții, nu avea nicio cotă – asemenea tatălui dvs., cum spuneați, că nu a avut parte de recunoaștere publică, de recunoaștere oficială, dar posteritatea i-a dat dreptate și l-a pus la locul pe care îl merită? Avem astfel de exemple?

G.Ț.: Am avea, pe Țuculescu de exemplu! Nici el nu a beneficiat de recunoaștere în timpul vieții. Dar el a avut șansa, pentru că a avut-o, să fie împins în față, dar după moarte, în regimul comunist. Pentru că a avut-o tot din interes politic. Arta e un vector al politicului. În momentul în care politicul are un interes cu ceva, îl scoate. Dacă politicul nu avea interes la Țuculescu, să fiți sigur că nici Țuculescu nu ar fi atras atenția nimănui. A avut șansa ca Țuculescu să fie așa, un curent, scos în față, dar pe bune, a meritat să fie scos în față și din cauza asta prețurile lui sunt mai mari decât Ciucurencu și Baba. Și asta e un lucru pozitiv. Deci acolo politicul a funcționat pozitiv pentru artă, dar vreau să spun că arta nu interesează pe nimeni dacă politicul nu are niciun interes.

Pallady, imun la mediul politic: „Nu permit nimănui să mă decoreze!”

I.V.: Care e relația dintre politic, propagandă și artă?

G.Ț.: Eu aș zice că nu au nicio legătura una cu alta. Politicul e politic, arta nu se încadrează în legăturile cu politicul. Arta e de sine stătătoare atunci când este. Sigur că da, mi-am amintit așa, dintr-o dată, secvența cu Pallady și cu vizita lui, cu Ică Antonescu, la expoziția lui Pallady. Când doamna Dulfu, care se ocupa de galerie, l-a prezentat pe Pallady, nu știu dacă știți secvența: „Domnule Vice-Prim Ministru să vi-l prezint pe maestrul Pallady!” La care el: „Dar dumnealui cine e?” Ionel Jianu spune: „Doamna Dulfu a greșit, trebuia să îi fie prezentat Ică Antonescu lui Pallady, nu Pallady lui Antonescu, pentru că în gândirea lui Pallady un artist era întotdeauna superior unui funcționar de stat, or artistul este unic și irepetabil și este creator, creează artă care rămâne pentru totdeauna, cât e umanitatea, cât va exista țara, și sub aspectul ăsta nu era făcut, pus acolo în postul acela de către cineva.” Pe urmă lui Pallady când au vrut să îi dea diploma de merit sau nu știu ce gradație a refuzat, a spus: „Nu permit nimănui să mă decoreze!” Acesta era comentariul lui Jianu, Pallady nu era îngâmfat, era conștient de valoarea artei lui, de valoarea personalității lui, iar atunci când a fost sfătuit: „Maestre, de ce nu dați lecții de pictură?” El a răspuns: „Cum pot eu să învăț pe alții ceea ce eu însumi nu știu?” Deci era modest, numai în fața marii arte.

George Tzipoia: „Cine mâzgălește ceva e mare artist. Am spus că numai cine nu vrea să fie mare artist nu este.” Utopia educării publicului și recunoașterea marilor artiști.

I.V.: Am vorbit despre public și despre receptarea publicului. O spuneți răspicat, am citit într-un material în revista Argeș, pe care l-am văzut, vorbiți despre o educație a publicului, în ceea ce înseamnă domeniul artelor plastice, care este evidentă și care se manifestă. Se poate face ceva, se poate remedia această situație?

G.Ț.: S-ar putea, da, dar este o treabă foarte complicată și trebuie să se pornească de la început, adică generațiile lui, să existe un interes, ca tinere generații, copiii în familie, școala să aibă un program și dedicat artelor vizuale. Or desenul e așa, ceva nesemnificativ, ceva luat în derâdere, ca și cum nu ar avea nicio importanță. Deci este chestiune de formare. Copilul trebuie format de mic, de cât mai mic, de la cea mai fragedă vârstă. Depinde ce vede copilul, primele lui imagini. Vă dați seama, eu dacă m-am născut în casa asta, eu de când m-am născut am văzut ce vedeți acuma; vorba vine, pentru că sunt ultimele lucrări, nu puteam să le văd pe astea, dar am văzut lucrări de artă de bună calitate. Or ochiul se formează. Ochiul, care înseamnă spirit. Pentru că nu e numai așa, o imagine. O coală de sens. Se formează. M-am format în biblioteca de artă a tatălui meu, am povestit toate acestea, în cartea mea de amintiri. Deci teoretic. Lucrurile s-ar putea schimba, dar trebuie la nivel național făcută o nouă gândire a tinerelor generații. În cazul în care familia nu face nimic, măcar școala să facă ceva.

I.V.: Ce loc ar trebui să aibă desenul în școală?

G.Ț.: Este foarte important desenul în sine.

I.V.: Este primul contact în școală.

G.Ț.: Este primul contact în școală, dar lucrurile se continuă, se dezvoltă. Vă dați seama, desenul este pentru un artist esențial. Este coloana vertebrală. E modul cum gândește artistul, pentru că un artist nu e cineva care dă cu bidineaua atunci oricum și spune că este. Aici intrăm iarăși în confuzia valorilor. Așa se întâmplă în ziua de astăzi. Cine mâzgălește ceva e mare artist. Am spus că numai cine nu vrea să fie mare artist nu este. Sau cine nu vrea să se considere nu este. Dar dacă toată lumea vrea, înseamnă că toată lumea este, sau că toată lumea nu e, că nimeni nu e artist. Deci aici e o problemă. Voiam să spun că desenul este foarte important. Nu toți marii artiști știu să deseneze. Nu vreau să spun, că sunt lucruri care deranjează. Am să trec peste lucrurile astea. Dar desenul este coloana vertebrală, care este modul de a gândi al persoanei, al omului și al artistului. Artistul este cineva care gândește, care articulează secvențe și creează o forță. Deci desenul este o forță. Fără desen este ca o moluscă, o nevertebrată, ceva care nu are conținut, nu are esență. În  jurul desenului se formează concepția artistului, care desen este, în ultimă instanță, o filosofie. Deci arta este emanația gândirii filosofice a persoanei care se ocupă de artă plastică, de picturi, de…. vedeți, cuvintele sunt foarte vagi…

Ionuț Vulpescu: „Eu pun întrebările care deranjează”. Răspunsurile lui George Tzipoia

I.V.: Ce omologhează în timp un mare artist, ce îl consacră? Unde se face diferența aceasta între ceea ce spuneți, între marii artiști, care au o relație cu posteritatea, și „artiștii”, care țin de conjunctură?

G.Ț.: Deci vedeți, scara valorilor. Cei care sunt artiști… sunt pictori și artiști. Marea majoritate sunt pictori. Puțini sunt artiști. Deci asta trebuie să facem diferența. Între artiști, sunt și ei de mai multe tipuri. Există scara valorilor a artiștilor, cum e și scara valorilor pictorilor. Acestea sunt lucruri iarăși interesante dar, din nou, un subiect neplăcut, care deranjează pe toată lumea și la care nu se pricepe multă lume.

I.V.: Eu pun întrebările care deranjează.

G.Ț.: Da, da, așa e! Sigur că e extrem de dificil de a stabili cu exactitate. De aici nu vreau să se înțeleagă că totul e un haos. Și aici e o exactitate matematică. Cine este și cine nu este. Dar sigur că nu vorbim pe lucruri concrete, că deranjează. La modul general și abstract iarăși e dificil să ne regăsim. Deci preferăm să trecem așa, à vol d’oiseau, așa… peste subiectul acesta, că nu putem să îl rezolvăm.

De ce nu există o istorie completă a artei românești? George Tzipoia explică: „Asta necesită o personalitate de mare anvergură, dar nu prea s-a găsit”

I.V.: E a doua sau a treia oară când spuneți că deranjează. Ce înseamnă lucrul acesta? Pe cine deranjează și de ce spuneți lucrul acesta? Suntem în libertate, suntem o lume liberă? Nu mai suntem ca înainte de 1989!

G.Ț.: Hm… bine, bine, deranjează la alt nivel, la alte coordonate. Nu e vorba că e o interdicție politică. Nu politicul ne interzice. Nu pe politic îl deranjează problema aceasta. Ci e dificil în lumea artistică. Nu ne deranjează pe noi problema aceasta și nici nu suntem puși aici să facem ordine în discuția noastră, dar merită să o menționăm în treacăt pentru că lucrurile sunt mai complexe. Și nu s-a preocupat nimeni până acum să scrie o istorie adevărată a artelor plastice românești. S-a încercat la modul general și confuz, dar asta necesită o personalitate de mare anvergură, dar nu prea s-a găsit, să zicem așa, între ghilimele, ordine în viață.

I.V.: Ar trebui un Călinescu al artelor plastice, sau un Manolescu al artelor plastice.

G.Ț.: Da, ar trebui, mai mulți Călinești împreună să se poată ocupa de problema aceasta.

Despre arta care supraviețuiește. George Tzipoia, verdict dur pentru viitorul culturii în societatea românească: „Noi suntem perfect conștienți că după moartea noastră nu va mai avea cine să preia ce facem noi acuma!”

I.V.: Dacă dăm la o parte propaganda și elementele de propagandă din artă, din spațiul public, ne vom da seama că cultura e o chestiune de nișă. Îmi pare rău, o spun cu năduf. Și eu aveam naivități acum câțiva ani să cred că România e mai culturală decât se demonstrează a fi. Vă pun trei întrebări care sunt întrebările dvs. Cum poate supraviețui arta? Cui i se adresează ea? Cine are nevoie de ea?

G.Ț.: Cum poate supraviețui arta, asta, nu știu…. ea supraviețuiește cum poate, nu-i așa?

I.V.: Supraviețuiește, nu viețuiește!

G.Ț.: Ea supraviețuiește cum poate, neajutată de nimeni, numai datorită unor personalități. Acum depinde și de ce înțelegem prin artă. Iar ne înfundăm în termeni. Și aici e o confuzie. E atâta falsă artă drept artă care supraviețuiește, dar nu este artă. E așa, ceva, care s-ar vrea, dar nu reușește. Eh, aia supraviețuiește. Arta mare și adevărată supraviețuiește și ea datorită unor mari personalități care nu sunt înțelese, care nu sunt apreciate, știți cum e chestia… pentru a fi apreciat, trebuie ca cel care apreciază să fie la nivelul marelui artist. Or chestiile acestea se întâmplă extrem de rar.  Nu prea se întâmplă, pentru că numai cine… deci nivelele se apreciază ele pe ele. Dacă nu ești, dacă cel care trebuie să aprecieze nu e la nivelul acesta, nu are cum. Marii artiști supraviețuiesc, așa cum pot. Rămân peste timp, peste generații. E chestie de șansă. Cum a fost Pallady, în timpul lui, era o societate. Acum s-a pierdut interesul pentru artă. Acum totul e superficial. Nu că dau exemplu. Am făcut expoziția mea, pe care am făcut-o la Elite Art Gallery, este o expoziție foarte bună. De ce zic foarte bună? Nu că mă cred eu, dar sunt conștient. Pentru că am văzut ce înseamnă scara valorilor. Știu ce înseamnă scara valorilor. Și mă pun la locul meu. Sigur că și asta e un subiect interesant. Dar având așa, unde ne plasăm noi, fiecare dintre noi, pe scara valorilor, unde o avem noi, fiecare dintre noi. Evident. Pun busola, așa. Eu mă plasez aici, față de ăla, față de cel mai de sus, mai de jos. Ceva foarte interesant. Deci expoziția mea trece neobservată. Lumea nu vine. Nu se interesează. E vina galeriei că nu face publicitate? Nu știu. E vina publicului, că nu e interesat de arta plastică, în general? Că e confuzia valorilor, că sunt prea multe expoziții și lumea vede prea multă artă proastă și atunci zice: „Ah, poate și acolo văd la fel, și atunci nu mă mai duc” din capul locului, nu se știe cum se întâmplă, dar e o mare confuzie din păcate. Iar noi aici cu Casa Memorială, sigur că suntem exact în această situație, în care arta nu interesează, în care cei care sunt la nivel decizional nu iau act, că ar fi o crimă să se piardă! Noi suntem perfect conștienți că după moartea noastră nu va mai avea cine să preia ce facem noi acuma! Noi întreținem acest loc din România cu arta lui Alexandru Țipoia, vedeți, eu nici nu mă mai pun! Eu nu am loc în casa asta în care și eu m-am născut, m-am format până la aproape 30 de ani!

Alexandru Țipoia și George Tzipoia: confuzii uriașe în ciuda expunerilor în tandem. „Albumul monografic din 1997 a fost prezentat la televiziune și s-a spus invers: că a fost făcut de Alexandru Țipoia și că George Tzipoia a murit la Geneva. Ce pretenții să mai avem?”

I.V.: Voiam să vă întreb ceva legat de asta!

G.Ț.: Deci mă leagă enorm de mult! Noi, ca familie, soția mea și fiica noastră, am investit să reînviem acest colț de centru, minuscul centru cultural-artistic, o dată pentru Alexandru Țipoia, pentru că este părintele nostru, dar pentru că este important ca valoare, nu este o chestie pur filială, așa, că e tatăl meu și pentru el fac, că e tatăl meu. Așa, mulți părinți…

I.V.: Ați dat dovadă de un altruism extraordinar! Ați vorbit foarte mult despre el, ați editat albume…

G.Ț.: Absolut!

I.V.: Ați înființat acest muzeu!

G.Ț.: Casă memorială!

I.V.: Cu o colecție impresionată, de profil, pentru o casă memorială de tipul acesta! Sunt foarte multe lucruri! Nu sunt numai tablourile! Sunt foarte multe icoane pe sticlă! Sunt icoane pictate, sunt obiecte care au aparținut lui Alexandru Țipoia! Atunci când semnați, dvs. semnați „George Tzipoia” cu „tz”. De ce semnați cu „tz” și nu cu „ț”?

G.Ț.: Așa am semnat din România, de mult. Ca să ne deosebim, pentru că un tablou semnat „Țipoia” cu virgulă și altul cu „tz” sunt lucrări diferite. Deci nu poate să fie nicio confuzie. Ne-am gândit întotdeauna în viitor. În momentul în care noi nu vom mai fi pe meleagurile astea, nu-i așa, o lucrare semnată într-un fel și alta semnată în alt fel, dintr-o dată face diferența. Din cauza asta am și expus, după moartea tatălui meu, în tandem, la muzee din România, am făcut ca să fim văzuți, concomitent, și să ne și deosebim, în același timp. Pentru că chiar și așa, cu toate expozițiile făcute în tandem, toți suntem confundați. S-a scris „Alexandru Tzipoia” cu „tz”, s-a scris George „Țipoia” cu „ț”, cu virgulă, s-a scris mai mult! Primul album, făcut în Franța, cel mai vechi, după moartea lui, în 1997, albumul monografic, așa, când a fost prezentat la televiziune ca cel mai grozav album publicat până în momentul de față, societatea colecționarilor de artă, l-a apreciat în felul acesta, „cel mai frumos și mai special”, a fost prezentat la televiziune și s-a spus invers: că a fost făcut de Alexandru Țipoia și că George Țipoia a murit la Geneva. Va să zică, lucrurile merg atât de superficial, că până și persoana care e la televiziune nu e capabilă să spună ce arată pe imagine. Vedeți cum stau lucrurile? Atuncea ce pretenție să mai avem?

O imagine iconică din Bucureștiul de altă dată: „Casa cu obloane galbene”

I.V.: Acestei case i se spune casa cu obloane galbene.

G.Ț.: Exact!

I.V.: De ce i se spune așa, că nu mai sunt obloane galbene?!

G.Ț.: Și asta este o chestie! Casa a avut obloane galbene până când am deschis noi muzeul, pentru că a trebuit să înlocuim vechile ferestre, care erau de lemn și nu se mai închideau bine și circula aerul prin toată casa, și atunci am înlocuit ferestrele cu termopane, care sunt mai stabile. Obloanele nu au mai putut fi agățate de nimic, pentru că nu a mai  existat lemnul de care să se prindă, și atunci am renunțat. A fost o mare suferință pentru noi să renunțăm la obloanele galbene. Au stat mult timp la subsol, în așteptarea că poate cine știe, se va găsi o soluție să le repunem. Și nu s-a putut! Și atunci cu durere în suflet a trebuit să le dăm, să dispară!

I.V.: Casa cu obloane galbene este umbra urmelor noastre!

G.Ț: Exact, trebuie să specific că noi suntem propriile noastre umbre încă din viață! Deci noi de aici, la discuția noastră, suntem niște umbre. Eu mai mult umbra mea, dvs. mai mult umbra dvs. Dar suntem niște umbre, și atunci sigur că în măsura în care reușim să lăsăm un document al umbrelor, măcar acel document rămâne și va depune mărturie.

I.V.: E important ca umbrele să lase urme.

G.Ț.: Da, absolut! Așa și facem noi acum!

Odiseea înființării Muzeului Țipoia. „Matematica stupidă” a evaluării ansamblului și operelor de artă la trei milioane două sute de mii de euro

I.V.: Care au fost dificultățile cele mai mari, obstacolele cele mai mari atunci când ați vrut să înființați această casă memorială? E o odisee, nu avem timp, ar trebui un episod integral!

G.Ț.: Asta e o emisiune întreagă!

I.V.: Un podcast separat! Dar pe scurt!

G.Ț.: În mare, noi am fost perfect conștienți, cum am mai spus-o, de importanța lui Alexandru Țipoia, de importanța casei care i-a fost toată viața atelier de creație, de faptul că opera nu i-a fost cunoscută și că ar fi meritat să rămână în acest spațiu. Atunci noi am început demersurile după moartea lui, cu albume, cu nu știu ce. Am venit în România, și am mers, primul lucru, la Ministerul Culturii, i-am luat pe rând, nici nu mai știu câți au fost, 7, 8, 9, 10, nici nu mai știu câți miniștri!

I.V.: Ne-am întâlnit și noi în 2015!

G.Ț.: Ne-am întâlnit și noi acolo! Am venit și la domnul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care ne-a primit în ultima zi a mandatului domniei sale! Noi ne-am gândit că ar merita acest artist să primească un ajutor. Având în vedere că întreaga familie a fost decimată de către regimul comunist, că bunicii mei, după ’49 au fost muritori de foame și nu au avut un leu de pensie, că tatăl meu a trebuit să întrețină o familie din 7 persoane, toate fără niciun leu, din artă, imposibil! Și în același timp să își creeze și opera vieții, deci ceva imposibil de înțeles. Și fiind imposibil de înțeles, asta spune tot. Și atunci ne-am gândit că să lăsăm țării acest patrimoniu colosal, pentru că trebuie să conștientizăm că e colosal în contextul epocii și în contextul familiei, am zis așa, că trebuie și țara să miște ceva, să facă un gest acolo. Am vrut să donăm chestia asta. Și sigur, donând-o, am făcut actele la notariat, am fost de multe ori, și am plătit la notariat, și a venit o comisie, care a evaluat-o la trei milioane două sute de mii de euro, dar asta era numai așa…. în banul acesta erau adunate toate, o matematică stupidă! Că arta nu se valorifică așa, în bani, că dacă ar fi să pui așa, într-o sală, o pungă cu trei milioane două sute de mii de euro și să chemi lumea, să se extazieze, „mamă, ce colosal, genial!”

I.V.: În fața pungii…!

G.Ț.: În fața pungii de bani! Eh, nu! Asta e peste bani! Arta nu poate fi cuantificată în bani, în sumă de bani, și atunci am zis să facă și țara ceva. Ce să facă? Să primească această donație! Pentru această donație noi am pus niște condiții. Că nu donezi tot și pe urmă rămâi așa, fără nimic, și țara pe urmă poate să destrame, să vândă tot, să distrugă!

I.V.: Clauze!

G.Ț.: Am pus clauze! Cutare, cutare, cutare… eh, ne-am adresat întâi miniștrilor Culturii. Nimeni nu a știut cum trebuie făcut. Toți ne-au îndreptat pe drumuri greșite. Până când a venit ministrul Culturii, Hunor Kelemen, singurul care ne-a îndrumat și a zis că nu ține de minister, ci ține de Primăria Municipiului București, cu scrisoare de recomandare. Ne-am dus acolo, era pe vremea aia primarul Sorin Oprescu. După un timp, am primit o dată, un ok, că se face…

I.V.: Asta chiar înainte să ne vedem noi.

G.Ț.: Da, da, mai veche!

I.V.: Da!

George Tzipoia, despre lupta cu statul român: „Au vrut, ca donatori, să nu mai avem nicio contribuție la această casă memorială”

G.Ț.: Vreau să spun că tot timpul au fost piedici în sensul în care dacă donăm aici, nu mai avem niciun drept, în sensul că ne scot, noi nu mai putem să dăm un sfat… ceea ce era o aberație, nu? Că noi, donatorii, nu mai putem să mai avem nicio contribuție la mersul casei memoriale. Deci la revedere.

I.V.: Și apoi, vede primăria sau cine administrează ce face.

G.Ț.: Da!

I.V.: Avem și foarte multe exemple bune de altfel, de administrare excepțională a instituțiilor publice de cultură!

G.Ț.: Da, deci ei nu știau nimic. Noi trebuia să îi formăm. Nimeni nu știe din ce e compusă casa memorială, că era complicat, avem documente, avem fotografii!

I.V.: Ani de zile v-ați chinuit să faceți acest gest, de a aduna colecția și de a înființa o casă memorială, și v-ați lovit de birocrație, între birocrație și incompetență…

G.Ț.: Și indiferență!

I.V.: Indiferența unora.

„De ce nu vindeți tot să vă vedeți de treabă?” George Tzipoia: „Pentru că asta ar fi o crimă!”

G.Ț.: Domnul Petrescu, de la Primărie, mi-a spus, fiind în biroul lui, fiind de competență. De el depindea intrarea la Consiliul General al Municipiului propunerea. Mi-a zis: „Domnule Țipoia, acum că suntem noi între noi – eram eu, soția mea și cu el – de ce nu vindeți domnule tot și să vă vedeți de treabă?” Zic: „Domnule Petrescu, ar fi o crimă! Tocmai asta evităm și încercăm cu toată puterea noastră să facem! Ce credeți, că noi nu am fi fost atât de stupizi și nu ne-ar fi trecut prin cap să vindem tot și să ne vedem de treabă? Mai ales că a doua parte a vieții am trăit-o în Elveția și în Franța, unde am atelierul meu de artă și unde vreau ca și atelierul meu de artă să ajungă tot în România, pentru că acolo a fost pământ românesc și artă românească făcută în afara țării, pentru că din ’82 tot ce am făcut, am făcut în afara țării!”

I.V.: Și nu ați ascultat sfaturile….foarte artistice de altfel.

G.Ț.: Nu am ascultat sfaturile, o aberație, de altfel o stupiditate.

Statul nu dă nimic, donatorul dă totul. „Tot ce facem, facem din pensiile noastre”

I.V.: Ați mers mai departe și în 2019 ați reușit totuși…

G.Ț.: Am reușit pe cont propriu. Am zis dacă nicio instituție a țării nu vrea să ne dea o mână de ajutor, să ne ajute, pentru că sigur, au fost niște clauze. Am vrut inițial ca atâta timp cât trăim noi, donatorii, să fim funcționari ai casei, să fim plătiți, să ni se dea un salariu, ceea ce nu era o aberație, era normal. Pentru că în continuare te ocupai și nu te mai ocupai cum ne ocupam noi, gratis, adică din pensiile noastre. Tot ce facem, facem din banii noștri. Să pună puțin și țara, al cărei artist a fost tatăl meu, și eu, și nu știu ce, să facă un gest, instituția! Instituția până la urmă e a țării, nu e a altcuiva. Până la urmă tot țara să facă ceva pentru artistul ei și pentru familia artistului!

I.V.: Asta spune mult pentru că de fapt e apetența instituțiilor noastre față de muzee, față de cultură în general.

G.Ț.: Da, dar ele sunt cele care au o responsabilitate, totuși, nu, că nu ai altcuiva cui să i te adresezi.

Decepție colosală. George Tzipoia, după ani în care birocrația statului român a întârziat apariția muzeului: „Noi facem arta, dar trebuie și țara să facă ceva”

I.V.: Care este, după experiența acestor ani, după această odisee, care este poate nu concluzia, dar ideea la care ați ajuns bătând la diverse uși și la diverse instituții?

G.Ț.: O decepție generală! Plecăm din viață extrem de decepționați, pentru că nu putem noi singuri ca familie să facem totul. Noi facem arta, dar trebuie și țara să facă ceva. Nu tot timpul „familia”, „artistul” și asta e totul. Artistul ce poate să facă? Face arta. Deja face imens! Că e creator! Face creație! Își creează  propria operă, care e de o importanță colosală. Că nu e apreciată corespunzător e alt aspect, dar nu putem tot timpul să lăsăm totul pe umerii artistului. Trebuie și societatea, țara, nu știu cine, pentru că nu știm, nici cine e țara, nici cine e societatea, nu le cunoaștem… e o nebuloasă, la modul general.

I.V.: Riscă să devină abstracțiuni.

G.Ț.: Sunt abstracțiuni!

Românii, săraci cu duhul sau săraci cu banii?

I.V.: În Elveția sau în Franța e un episod similar al cuiva care dorește să doneze statului sau vrea să înființeze un muzeu privat?

G.Ț.: Sunt situații diferite.

I.V.: E o cale mai ușoară sau e tot birocrație?

G.Ț.: Acolo lucrurile stau diferit. Acolo lucrurile sunt puse mai la punct. Vedeți, noi suntem o societate tânără, care nu știm să apreciem lucrurile acestea. Acolo lucrurile se petrec diferit. În primul rând, toate familiile acestea, care sunt cum am fi fost noi, au un fond, o bază, se pot întreține singuri, sunt bogați! Noi suntem săraci, aici, noi, nu-i așa, nu cu duhul, noi suntem săraci cu banii, noi ca familie vorbesc! Acolo sunt oameni bogați, de generații întregi care au fost personalități care au acumulat…

I.V.: Ce e mai bine? Să fii sărac cu duhul sau sărac cu banii?

G.Ț.: Evident că sărac cu banii, pentru că dacă ești sărac cu duhul nici nu mai intri în discuție.

„Crucificări pentru România”, expoziția lui George Tzipoia de după Revoluția Română. „Nimeni nu credea că se va mai schimba ceva. Toată societatea elvețiană era sufletește alături de România”

I.V.: Istoricul Adrian Niculescu e primul care mi-a spus povestea dvs., pentru că așa ne-am și întâlnit acum câțiva ani, și el avea această sensibilitate față de lumea exilului românesc din anii ’80. Atunci când ați plecat, în ’82, vă gândeați că vă veți mai întoarce într-o zi?

G.Ț.: Nu, absolut! Când am plecat ne luasem rămas bun de la România definitiv, cu durere în suflet! Eu i-am lăsat pe tata și pe bunica, între timp a murit bunica, dar ne luasem la revedere definitiv! Cine și-ar fi putut închipui că se va mai schimba ceva? A fost un lucru complet neașteptat care s-a întâmplat peste capetele noastre, ale oamenilor.

I.V.: Care e cea mai frumoasă zi din viața dvs.?

G.Ț.: Aia a fost o zi frumoasă, când am aflat că se întâmplă ceva aici, intrasem într-o efervescență, fugeam pe străzi la Geneva, nebuni! Uite că se întâmplă ceva acolo! Pe urmă expoziția pe care am avut-o în martie, la Geneva, în martie, sub patronajul Regelui și Reginei, i-am invitat să patroneze ei această expoziție, pe care am numit-o „Crucificări pentru România”, pentru că am făcut foarte multe tablouri care erau așa, cu cruce, cu linie mare, dar nu erau așa, cruci vizibile, era arta mea care avea în spatele ei o credință, o viziune, care poate fi văzută în albumul meu, pe care l-am făcut în 2009! Probabil că îl aveți! Deci acelea au fost momente de efervescență! Expoziția de la Geneva, în care toată societatea elvețiană era sufletește alături de România! Au fost momente de euforie!

I.V.: Deci 22 decembrie 1989! Eu vă felicit că ați continuat acest proiect și că nu l-ați abandonat în ciuda tuturor obstacolelor birocratice și limitelor noastre de înțelegere, nu doar birocratice, că există pe partea culturală a Bucureștiului acest loc minunat! Îi îndemn pe cei care ne urmăresc să îl viziteze! Vor descoperi o colecție impresionantă aparținând pictorului Alexandru Țipoia și, de asemenea, vă invit să dați subscribe podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Domnule Tzipoia, vă aștept și cu alte ocazii!

G.Ț.: Vă mulțumesc și eu foarte mult și oricând putem dezvolta aceste idei, pe care acum doar le-am menționat!

I.V.: Am făcut o eboșă, cum se spune!

G.Ț.: O eboșă, da! Sigur că lucrurile pot fi aprofundate și ar merita să fie aprofundate, pentru că într-adevăr, este un subiect mult prea important pentru arta românească, și cum știu că iubiți arta românească, ar trebui să puneți și dvs. puțin umărul să nu se piardă acest locaș de cultură care este unic în România!

I.V.: O să fac asta! Mulțumesc și ne revedem curând!

G.Ț.: Mulțumesc și eu!