În 2015, când eram ministrul culturii, toată țara părea că a devenit melomană. Jurnaliști, bloggeri, comentatori, politicieni, toți aveau o părere și un bemol față de plecarea, atunci, a directorului artistic Ioan Holender și dorita venire, la acel moment, a lui Vladimir Jurowski. Dacă nu numeam un străin, nu occidentalizam un brand de țară, dacă numeam un român, eram prea naționalist. Aproape patriotard. Dar unde sunt astăzi toți părerologii de altă dată, melomani de duminică? Au dispărut ei oare, toți aceia îngrijorați de destinul Festivalului Enescu, au tăcut toți aceia fără zarva cărora nicio partitură nu ar mai fi putut fi cântată vreodată la Sala Palatului? Nu mai numără nimeni orele rămase până la următoarea ediție, nu mai face nimeni nicio dezbatere publică, niciun circuit epistolar deschis, nicio cronică de guvernare? Tocmai astăzi, când soarta festivalului este mai incertă ca niciodată, din cauza iminentei plecări din funcție a directorului executiv, Mihai Constantinescu.