E multă tămâie virtuală, conjuncturală și oficială azi, dar nu trebuie să uităm că același Marin Preda a fost marginalizat, hulit, acuzat de colaboraționism. Vânăm sărbători, confiscăm valori, dar nu prețuim nimic. România oficială nu are o casă memorială Preda, așa cum ar merita, nu are o trăire vibrantă a centenarelor, nu are o conștiință de sine, istorică. România oficială, chiar oficialistă, e mai degrabă a loviturilor de teatru, cu umor amar; aparține nu publicului mare și a tirajelor bogate, ci grupurilor mici și a intereselor mărunte.

Se va întâmpla și cu centenarul Preda ce s-a întâmplat cu centenarul Doinaș: multe citate, puțină citire, hastag-uri memoriale pentru lumile lor încă neînțelese sau nefrecventate de oamenii ceasului prezent. Chiar dacă toți trăim, după rețeta lui Preda, „Viața ca o pradă”, marea vânătoare a fericirii, și „Imposibila întoarcere” la lumea în care „Timpul nu a mai avut răbdare”. România oficială nu are decât oficialism, gargară de amintiri într-un puzzle niciodată deslușit de idei, de proiecte, societăți. De la „Întâlnirea din pământuri” și până la romanele târzii, Marin Preda a creat ceea ce astăzi PRul rețelelor înfometate de like-uri, view-uri, share-uri și content-uri, nu au putut valida niciodată în mod natural: bestsellere. Teama de adevărurile ficțiunii au produs cenzura. Și, vorba lui Gide, muzele se nășteau în închisori și piereau în libertate. Preda și alții ca el reprezintă rezistența prin cultură. Astăzi, în timpuri de liberalism și libertinaj, scrierea din libertate nu mai produce aceleași efect electrizant, aceleași capodopere. Dar e paradoxal cum din România anilor lui Preda, care citea pe nerăsuflate ultimul manuscris scos de la tipar, astăzi avem România cu cei mai puțini cititori, în coada clasamentelor europene. O Românie în care analfabetismul, nu enciclopedismul, patronează cultura. O Românie departe de cea a copilariei mele, când, mama, ca profesor de Limba Română, își susținea lucrarea de gradul 1 cu exegetul canonic al lui Marin Preda, prietenul și confesorul său, profesorul și academicianul Eugen Simion, la numai doi-trei ani de la moartea marelui scriitor. Era o Românie a reacțiilor, a follow-up-ului cultural, care astăzi își refuză privilegiul de a locui conștient în propria ei istorie. Dacă ar fi trăit azi, Preda ar fi scris la fel de bine, dar ar fi trăit mâhnit știind că o mână de cititori înseamnă un bestseller cinstit pentru o societate care deține, dar nu citește biblioteci. O societate în care cărțile sunt obiecte decorative și, ocazional, comemorative. O societate de „Risipitori” care prăznuiesc nașteri și morți, rămânând tot mai indiferenți la ce se întâmplă între ele. România lui Preda era aceea în care oamenii de cultură nu erau niciodată „Intrușii” acestei lumi. Nici orchestratorii ei.