Un plural incomod pentru tăcuții și obedienții vechiului regim. Prin ele și-a scris „Meseria de Nuvelist”, și-a păstrat „Capul limpede” și a depus adevărată mărturie a „Vieții ficțiunii după o revoluție”. Cosașu e istoria vie a tensiunii dintre pasiuni: fotbal, rugby, film și muzică clasică, artele mari ale corpului și ale minții care au făcut, pentru el, un scut „Anti-Damblale”. Și apropo de damblalele unora și de Anti-Damblalele lui Cosașu, semnalez nu o coincidență, pentru că ele nu există, ci o confesiune. Vineri, așadar cu o zi înainte de aniversarea lui, Radu Cosașu a publicat în “Gazeta Sporturilor” un editorial plecând de la un articol mai vechi, dedicat lui Oblemenco, la împlinirea a 50 de ani. Singurul fotbalist român cu statuie ridicată în timpul vieții sale. O legendă care și-a bătut propriile recorduri, de 4 ori titlul de golgheter al campionatelor ’66-’67, ’69-’70, ’71-’72, ’72-’73. Peste 170 de goluri înscrise, dar niciodată selectat la Națională. Rămâne comentariul de fotoliu al unui titan retras: „Am fost însă iubit de peluză”. Să fie întâmplătoare această evocare, făcută, în felul ei, ca portret al unui supraviețuitor într-o lume în care se eternizează contravalorile? Mă tem că nu. Pariez că la împlinirea celor 92 de ani, Radu Cosașu e sigur, la rândul lui, că a fost iubit de peluză. Sunt sigur însă, că nici acum, la atingerea acestui scor al vieții și al inimii, mulți nu au înțeles cum se face că în societatea noastră meritocratică, în această „lume nouă” a libertății și democrației, care a promis că nu va face inegalități, Radu Cosașu nu a fost selectat la Naționala intelectualilor „de panou”. Nu avea nevoie de asta – a înscris în tabela de marcaj a literaturii și a sportului cele mai bune cronici. Și-a doborât propriul record de Supraviețuiri. A fost, însă, un erou între Partidul Bunei Dispoziții și al Relei Dispoziții, din damblalele cărora nu avem un Radu Cosașu în multe dintre instituțiile în care ar fi meritat să fie. Norocul nostru că Radu Cosașu e o instituție în sine. Prietenia și înțelepciunea lui mi-au fost apropiate. Ne despart câteva generații și atașamentul sportiv distinct, al meu pentru Liverpool, al lui pentru Manchester United. În derby-urile noastre afective am înțeles îndeaproape ceea ce pentru cititori rămâne, poate, cea mai autentică mărturie umană a lui Radu Cosașu: „Arta mea s-a născut din teamă / Am debutat ca fricos şi am creat pentru / a birui această frică. Alt scop n-am avut”. Singura rețetă Anti-Damblale, care funcționează, de 92 de ani!

La mulți ani, Radu Cosașu!