Un podcast despre legătura destinală dintre poezie și muzică, despre viața din teatre și dincolo de ele, despre respectul pentru breaslă și dragostea pentru chitară

Pe 28 aprilie împlinește 50 de ani de carieră. Și ori de câte ori îl asculți, îți spui: „Ce bine că ești!” Talentul lui, primit de la providență, s-a educat într-unul dintre cele mai cosmopolite orașe ale României, Brăila. Născut dintr-un tată grec și o mama machedoancă, avea să devină unul dintre cei mai mari promotori ai poeziei române, transformând lirica în muzică, pentru că adevărata lui credință e aceea că orice poezie are muzica ei, în orice vers e sunetul care i se potrivește. A ținut aprinsă Flacăra Cenaclului lui Păunescu și demitizează una dintre poveștile spuse despre poetul român, aceea că ar fi obligat artiștii să îi cânte versurile. Nimic mai fals, ba dimpotrivă, mulți făceau asta pentru a-i atrage atenția. Deși a avut locul său în inima marelui public, în viață, a fost mai degrabă un pelerin: s-a mutat de aproape 25 de ori – cu un stop în Piața Romană, nr. 9 – și o bună parte din viață a fost între două valize și o chitară. Însă chitara și poezia au fost elixirele secrete ale artistului Nicu Alifantis. 

Invitat la podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu, Nicu Alifantis a mărturisit care e rețeta succesului său: 1% talent, 99% efort. A avut șansa unor întâlniri destinale și, dintre modelele și mentorii săi, se distinge un tipar al profesionistului generos: Mircea Florian, Adrian Enescu, Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, Tudor Gheorghe, toți au avut blândețea de a sprijini tânăra generație. Nu își va vorbi niciodată breasla de rău, nu numai din invidia bună – așadar admirația – pe care o poartă colegilor săi, dar și din convingerea că dacă artiștii nu se vor susține reciproc, nimeni nu îi va apăra vreodată: „Dacă noi nu ținem cu noi, se alege praful!”. Tot la microfonul Avangardei, Nicu Alifantis a povestit cum anii săi din Teatrul (Foarte) Mic au deschis lumea cea mare pentru întâlnirile destinale din viața lui: acolo a cunoscut actorii știuți din copilărie, și tot acolo a cunoscut un director care l-a obligat să își depășească limitele: Dinu Săraru, cel care i-a obținut un buletin de București și, alături de Adrian Păunescu, un job. E drept, în Teatrul Mic circula zvonul că există un Alifantis la tâmplărie – angajatul nevăzut niciodată – și un Nicu genial într-ale muzicii, între actori. Târziu au înțeles că deși încadrat pe hârtie la atelierul de tâmplărie, Nicu Alifantis avea, de fapt, un alt job, pentru că avea o altă vocație: muzica, cea prin care a făcut propria lui avangardă. Nicu Alifantis i-a mărturisit fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, faptul că marea lui dezamăgire rămâne mediul politic din România și lehamitea care pare că a încremenit societatea într-o indiferență perpetuă. Rămâne un timid care refuză să se trateze, și care nu s-a vindecat de emoțiile cu care trebuie să își câștige un nou public, de fiecare dată, dintre audiențele spectacolelor sale. Veți afla de ce Nicu Alifantis nu le cântă alor lui niciodată acasă, dar și de ce a ales ca într-o zi de Duminică, la prânz, să se audă în casele voastre prin microfonul podcastului Avangarda.