Despre literatura SF, relația dintre știință și teologie, drumul de la scrimă la politica de stânga și secretele longevității, cu un fost ministru al Sportului și consilier prezidențial, Alexandru Mironov.

Alexandru Mironov: „Întotdeauna mă tem!” Despre eforturile și costurile popularizării științei în România, de la Știință și imaginație la Știință și tehnică

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Invitatul meu de astăzi este un om care a fost în avangarda promovării științei în România, literaturii science-fiction, a emisiunilor de profil de la postul public de televiziune și radio, domnul Alexandru Mironov. Domnule Mironov, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Alexandru Mironov: Cu mare plăcere, vă urmăresc și în Adevărul!

I.V.: Vă mulțumesc, vă mulțumesc mult. Trebuie să spun că eram copil și adolescent când urmăream emisiunile dvs. duminicale. Numele dvs. se leagă de două sintagme extrem de populare și de cunoscute în România, „Știință și imaginație”, respectiv „Știință și tehnică”, și avem aici cel mai recent număr care a apărut din această revistă, numărul pe luna octombrie.

A.M.: Îmi place că spuneți cel mai recent, nu ultimul. Întotdeauna mă tem.

I.V.: Ați mai salvat revista aceasta de câteva ori. Și sper să o faceți în continuare. Și „Știință și imaginație”, pe care o susțineați în anii ’90 la postul public de televiziune. În fiecare duminică erau noutățile venite din lumea tehnologiei și din lumea științei. Îmi amintesc mai degrabă partea a doua din emisiune, cea care era consacrată filmelor. Zona crepusculară și apoi Povestirile lui Ray Bradbury, care erau prezentate.

A.M.: Și Star Trek după aceea.

I.V.: Și Star Trek. Ce a însemnat emisiunea aceea, Știință și imaginație, pentru dvs. și pentru postul public de televiziune?

A.M.: Efectul a fost surprinzător, dincolo de ce mă așteptam eu să se întâmple. Deși știam că dacă lipești imaginația de știință, le face să se împletească bine, îți merge efectul mai direct către mintea omului, mai ales mintea omului tânăr. Conceptul știință și imaginație l-am lansat la Craiova, cred că în urmă cu jumătate de veac, strângând puștii orașului la niște cluburi, cenacluri. Era momentul Apollo. Luam de la Ambasada Americii filme cu Apollo, le derulam la Casa Tineretului din Craiova, iar prietenii și colegii mei făceau un fel de afișe pe stradă, manifeste: „Veniți la întâlnire!” „Veniți să vedeți cum e lumea, cum e cosmosul!” Domnule Vulpescu, veneau sute! Sute de copii, claie peste grămadă, ani de zile, până când am plecat profesor în Africa și, după ce m-am întors, datorită unei cărți care mi-a schimbat total viața, m-am mutat în București la Știință și tehnică. Efectul maxim la momentul dat de Știință și imaginație, și măsurabil, este când m-am dus în anul 1990 cu echipă de filmare la Bacău să filmez ceva la o fabrică, la o uzină, că asta făceam, jurnalism de știință, și ne-am oprit lângă un teren de fotbal unde jucau două echipe de pitici. Pentru mine, două echipe de pitici înseamnă irezistibilul, nu pot să nu mă opresc să mă uit, și că sunt mititei și drăguți, și că sunt în bocanci, și că joacă. Unul dintre ei m-a văzut și a strigat. S-a oprit meciul. Au venit cei 22 de jucători, arbitrii, antrenorii, părinții, care erau pe margine; au uitat de meci și au venit să le vorbim. Atât era de populară emisiunea „Știință și imaginație”, încât a depășit așteptările.

Rating zdrobitor: 4 milioane de telespectatori, duminica la prânz. Știință și imaginație, emisiunea lui Alexandru Mironov și Mihai Bădescu, model de audiență

I.V.: Care e cartea care v-a schimbat viața?

A.M.: Enigmatic, pământul.

I.V.: Cartea dvs.!

A.M.: Cartea pe care am scris-o după ce am fost profesor trei ani în Maroc.

I.V.: Aveți idee câți oameni vă urmăreau în fiecare duminică la Știință și imaginație?

A.M.: La un calcul care nu poate fi decât aproximativ, vreo 4 milioane!

I.V.: Adică 4 milioane de români urmăreau duminică după amiază emisiunea pe care o realizați împreună cu Mihai Bădescu.

A.M.: 4 milioane! Da! Care însemna un film, întotdeauna interesant, că îl alegeam, și un sfert de oră în care vindeam publicului, fără durere, legile fizicii, ale biologiei etc. Făceam în așa fel încât lumea să nu se plictisească.

Emisiunile și cărțile schimbă viața oamenilor. Alexandru Mironov: „Sunt oameni care mă opresc pe stradă și îmi spun, cu reproș, așa: Sunt ingineri fiindcă dumneata m-ai ademenit cu ideea aia! sau Fiindcă ți-am citit cartea aia!

I.V.: Cum a apărut ideea? De pildă, Zona crepusculară, cum v-ați gândit să difuzați?

A.M.: Depindeam de ceea ce puteau să cumpere colegii de la achiziții. Așa că ne duceam cu pălăria în mână și ne rugam: „Dă-ne și nouă!” Ne duceam, adică până la Milano, să luăm pe gratis sau urmând să plătim noi cândva, și ni se dădea pentru că motivația era așa: „Într-o zi o să plătiți! Într-o zi voi veți plăti!” Și atunci le aduceam acasă, le alegeam, aveam grijă să nu fie nici violente, nici… nici… nici…, și dacă erau și bune, mai ales Star Trek-ul lui Gene Roddenberry, care e profund socialist, trebuie să vă spun, o galaxie scufundată profund în socialism, care nu are violență, care nu are negustorie exagerată, și publicul aprecia asta. Iar asta, în total, se lega și de Știință și tehnică, ceea ce continua să apară legat. Știință și tehnică avea și un fel de supliment, colecția de Povestiri științifico-fantastice, care se legau toate, și devenise un vehicul foarte important, pe care, peste zece, douăzeci de ani, l-am măsurat așa: când lumea mă oprește pe stradă și îmi zice câte un tânăr: „Domnule, din cauza dumitale sunt inginer!”, uneori îmi zice cu reproș, așa, „fiindcă ți-am citit cartea aia”, „fiindcă am citit emisiunea aia”, sau „eu sunt cercetător științific pentru că ai vrut dumneata X și ne-ai ademenit!”

I.V.: Spuneți undeva că lumea a fost făcută de constructori, de ingineri, nu de extratereștri! Vă citez. Erau, așadar, 4 milioane de oameni care urmăreau emisiunea, duminică după amiaza. Și Povestirile lui Ray Bradbury?

A.M.: Tot așa, au fost povestirile astea când Captain Power, și aici merită să aduc în discuție…

Mărturii neștiute din a doua mineriadă. Un copilandru din rândul minerilor primiți la Cotroceni de Ion Iliescu, către Alexandru Mironov: „Domnule consilier, când mai difuzați Captain Power?”

I.V.: Care a fost cel mai urmărit?

A.M.: Depinde. Captain Power, de pildă. A doua mineriadă înseamnă: intră cu bâte la Cotroceni, „Noi vrem să….”, Miron Cozma cu ai lui. Trebuie să vă spun că Ion Iliescu a fost impecabil atunci. „Îi primim”, zice. Tocmai îi alungase de la Parlament domnul Rațiu: „duceți-vă să îi bateți pe ăia!” Și vin în jurul Cotroceniului și domnul Iliescu zice: „Îi primim!” Când zice: „Îi primim!” înseamnă că erau câțiva de la SPP, de la Serviciul de Pază și Protecție, eu, și cred că Iosif Boda, consilierul. Dar domnul Iliescu îi primește. Intră ăia, își depun bâtele la poartă, și a început o discuție: „Dar de ce voi?!” Miron Cozma era excitat. Atunci am  văzut ce înseamnă să fii om politic. I-a demontat pâș, pâș, pâș. Au intrat zicând „vă omorâm pe toți” și după patru ore au ieșit zicând „Sărut mâna, domnule Președinte!” Nu am să uit așa ceva toată viața mea. Și la ieșire, ne strângem mâna, pleacă ei, eu stau pe urmă cu Președintele, ies pe ușă, și unul, un tânăr, găligan așa, dintre ultimii, vine și mă întreabă la ureche: „Domnule consilier, când mai dați Captain Power?” Domnule, mi-au dat lacrimile! „Măi, copilule, ce cauți tu în războiul ăsta mare, mă?”

I.V.: Care nu e al stelelor…

A.M.: Nu, în loc să se joace, să se ducă cu trenul, habar n-avea, avea 17-18 ani, și venise în greva minerilor. Iliescu i-a demontat atunci impecabil, de neuitat.

I.V.: Deci au avut fiecare dintre aceste seriale publicul lor.

A.M.: Erau neobișnuit de bine făcute toate. Elementul neobișnuit de practic în asta era și că oamenii se săturaseră numai de filme cu pistolul Far West, sau numai cu războiul, cum erau înainte, și veneau cu o notă nouă. Erau atrăgătoare, erau ademenitoare. Sigur că vedeam fiecare film înainte, ca să știu cum vin cu legile fizicii, cum îl învelesc, ce vopsea îi dau…

I.V.: În general, când se spune science-fiction, e o nuanță peiorativă de multe ori.

A.M.: Nu, vă înșelați.

Cluburile de astronomie din România, mai bine dotate decât institutul de profil al Academiei Române

I.V.: Care e războiul dintre realitatea românească, pe care am trăit-o și o trăim, și dimensiunea science-fiction?

A.M.: Vă dau un singur exemplu. Acum doi ani, înainte de pandemie, am fost în deșertul Atacama din Chile, ca să fugărim o eclipsă, așa se zice în limbajul acesta. Să vedem unde e eclipsa, să o fotografiem, să o filmăm. Am fost 33 de membri ai cluburilor de astronomie, care sunt în România peste 40, mai bine dotate decât institutul Academiei, pentru că fanaticii și pasionații își rezolvă problemele lor. Deci închipuiți-vă, 33 de români, fiecare în spate cu telescopul și aparatul de filmat la dracul în praznic, cum se zice, în deșertul Atacama. Și am ajuns în deșertul Atacama. Am filmat, am fotografiat eclipsa aia, am transmis-o cu doi ani înainte și din SUA, direct pe televiziunea publică, din Atacama nu a mai vrut televiziunea publică, și noi totuși am făcut-o, dar vreau să vă spun că e atât de popular și credibil! Vă dați seama că noi putem discuta și cu colegii care sunt în cameră despre Artemis, care pleacă săptămâna viitoare sau peste două săptămâni, se duce pe Lună, cu treabă. Nu pleacă oricum. Se duce cu treabă, se duce să facă un tur al Lunii. Are trei manechine la bord cu tot felul de senzori – fotografiază, filmează – se întoarce acasă, va fi un zbor de 42 de zile, pentru că trebuie părăsit Pământul, trebuie prinsă viteză de ocolire a Pământului, un fel de efect de praștie, așa, care trimite nava, ajunge la Lună, se învârte în jurul Lunii, nu se așază nimeni din navă pe Lună, asta va fi data viitoare, la anul, și se întoarce acasă. 42 de zile înseamnă tot drumul acesta, iar la anul pleacă cu patru persoane la bord, care vor da ocol Lunii, o vor fotografia de aproape, nu au voie și nici posibilitatea să coboare, și se întorc acasă. Și peste încă un timp, în 2034-2035, pleacă un echipaj care va aluniza. Nu e science-fiction ce se întâmplă. Asta vă spun. Pentru că eu și alții ca mine, care au gura mare, vâră în cap celor tineri că asta se va întâmpla. Gata! Se întâmplă! Păi și se întâmplă și lumea merge pe lună?

Telefonul mobil, un instrument „ticălos de telepatie”. Lecția lui Tim Berners: www. e gratis, pentru toată lumea!

I.V.: Cât din ceea ce spuneați în anii ’90 s-au întâmplat în ultimii douăzeci de ani?

A.M.: Mai multe. Mai mult decât am spus. Telefonul mobil îl visa cineva? Când Ray Bradbury a scris prima povestire despre o lume anapoda în care, într-un autobuz, fiecare vorbea în limba lui cu câte cineva, deci erau cablați undeva, l-a luat în batjocură toată America. „Nebunul ăla de Ray Bradbury!” Vorbiți la telefon azi? Vi se pare normal. Vă dați seama că e vorba de telefonul ăsta, mobil. Este un instrument ticălos de telepatie. Eu vorbesc – aveam amândoi un prieten comun, Ilie Gilbert…

I.V.: Sigur că da, profesorul Gilbert, care a stat în Brazilia.

A.M.: Profesorul Gilbert mă suna din Sao Paolo, Brazilia, ani de zile, acum ar fi trecut de 100 de ani, dar a plecat din lumea asta…

I.V.: La o vârstă venerabilă.

A.M.: Da, și mă suna pe 1 ianuarie al anului cutare, și spunea: „Alexandru Mironov, te sun de anul trecut!” Pământul nu se răsucise încă cu el, în Rio de Janeiro, el era cu un an în urma mea. Și vorbeam la telefon și asta se întâmpla în același timp. În secunda în care el vorbea asta se întâmpla… e telepatie. Doar că inginerul a intervenit și a zis: „ai un circuit oscilant în aparatul ăsta, cu care emiți, astea se unesc…” și numai asta dacă iau ca exemplu, și vă zic, lumea asta s-a schimbat cu totul! Tim Berners-Lee era unul dintre cei care gândeau cum va fi lumea. Avea niște computere – erau deja computere – le-a legat între ele, a pritocit un soft, un program, și astea s-au legat între ele de la sine: www. El inventase Internetul fără să își bată capul. Imediat l-a luat toată lumea: cine? Economiștii, industriașii, vânzătorii, armata, toată lumea l-a luat, și putea, Centrul de la Geneva, să zică, depunem brevet, noi, ne plătiți toți câte un dolar la fiecare cuvânt căutat, dar Tim Berners a zis „e gratis, lasă, e pentru toată lumea”, și aveți Internetul fără de care nu puteți trăi, care a fost numai în mintea scriitorului de SF, nici nu credea cineva că e posibil acum 20, 25 de ani, și iată că există. Eu, la conferințele pe care le țin elevilor și studenților le spun așa: ca să vă dați seama cât e lumea de schimbată, ascundeți-vă telecomenzile, undeva, și uitați-le. Și trăiți o săptămână fără asta! O să vedeți ce viață mizerabilă o să duceți fără telecomenzi. Și telecomenzile sunt o invenție care a curs din Internet!

Alexandru Mironov: „Rețelele de socializare ne tâmpesc! Cândva, știam toată cartea de telefon a Craiovei pe de rost. Acum, dacă îmi pierd agenda mobilului, sunt pierdut și eu”

I.V.: Care e cea mai importantă telecomandă inventată în ultimele decenii?

A.M.: Întrerupătorul de electricitate! Edison l-a inventat acum o sută și ceva de ani, sting lumina, aprind lumina!

I.V.: Și rămâne până azi telecomanda…

A.M.: Fără el nu se poate, închipuiți-vă! Ăla e!

I.V.: Telefonul mobil cu toate beneficiile lui, accesul la email, la rețelele sociale…

A.M.: Ne tâmpește!

I.V.: Nu e și un risc, o periclitare, a tipului clasic de educație? Cum găsim o formulă de echilibru?

A.M.: De la mama mea și străbunici am beneficiat de o memorie ieșită din comun. Știam la un moment dat, din motive pe care nu pot să le explic, toată cartea de telefon a Craiovei. Nu voiam asta, dar așa s-a întâmplat, cum știam toate lecțiile, și pe urmă mi-a fost greu să uit, că nu îmi trebuia asta. Acum nu mai știu. Acum știu vreo două numere de telefon. Dacă pierd memoria telefonului, sunt un om pierdut, ca oricare dintre noi! Asta înseamnă că ne schimbăm. Se va întâmpla așa și cu operele literare pe care le am în minte? Eu știu că le am pe Kindle, sau cum se cheamă, deci ce mai trebuie să țin minte? Sunt acolo și îmi apar. Este o caricatură celebră și minunată, cu o doamnă bibliotecară în vârstă și un băiețel care, clar, știe toate comenzile. Ăștia mici, în mod natural, au o genă a mașinii și ei le știu pe toate. Doamna îi dă o carte, ăla se uită mirat, și zice: „ce obiect ciudat e ăsta!” Și doamna îi spune: „Fii atent, în loc să dai click, deschizi coperta! Vrei să dai pagina, nu apeși pe pagină, pur și simplu miști!” Și se uită uimit și spune: „Există așa ceva?” Sunt alte vremuri.

În ciuda avansului științific uimitor, suntem departe de ce poate face natura

I.V.: Care e boala cea mai gravă a omului azi?

A.M.: Eu știu că se stă acasă prea mult. Nu se mișcă.

I.V.: Lipsa de mișcare?

A.M.: Da!

I.V.: Sedentarismul, care poate să fie sedentarismul gândirii!

A.M.: Poate să ducă și la asta. Dar al gândirii, nu ai încotro… te tăvălește informația din jurul tău, pătrunde peste tot, îți intră în cap. Nu, nu, nu, nu poți să fii leneș, nu ai cum să fii leneș la gândire.

I.V.: Suntem construiți să gândim.

A.M.: Sigur! Cel mai teribil aparat pe care l-a inventat universul e creierul. Creierul! Se zbat acum fizicienii și electroniștii să construiască un neuron! Un neuron! Or vreau să vă spun că aveți în minte 100 de milioane de neuroni. În cele o sută de milioane de miliarde de celule care sunt în corpul omenesc, o sută de milioane sunt pentru creier, care funcționează cu 20% din energia pe care o dă trupul; inspir oxigenul, energizez, prin plămân sângele, mănânc, hemoglobina și cea mai mare parte, 20%, hrănește capul. Care funcționează cu o putere de 10W, care înseamnă un beculeț de lanternă. Nu are nevoie de mai mult! Deci are randament supranatural – nu pot să zic supranatural că contrazic legile naturii, și eu sunt profesor de matematică și fizică – dar are un randament uluitor. Iată cât suntem de puternici. Și, s-au apucat, cum spuneam, să construiască un neuron – hai să îl facem și noi, ca ingineri, să vedem cum e – și l-au proiectat, au început să îl construiască, și le-a ieșit mare de câțiva metri cubi. Păi orice creier omenesc presupune câțiva microni. Suntem departe de ce face natura.

Politică de stânga și emisiuni SF: ce acuzații au dus la excluderea emisiunii Știință și imaginație din grila postului public? Mironov: „deranjez dacă spun că duminica dimineața sunt ore întregi de emisiuni religioase”

I.V.: Știință și imaginație – câți ani ați realizat emisiunea la postul public de televiziune?

A.M.: Mai mulți ani, chiar și după ce plecasem efectiv din instituție, și eram consilier la Președinte, fie membru al Guvernului. Am ținut ani de zile emisiunea asta pe care lumea o voia, până la un domn, care nu știu unde a reclamat, cred că la CNA, Consiliul Național al Audiovizualului, că fac politică de stânga și fac emisiune de SF. Dar, mă rog…

I.V.: E o relație subtilă între literatura SF și stânga… Credeți că postul public își îndeplinește în ultima vreme rolul pe care îl are prevăzut prin Constituție, de educație și de instrucție?

A.M.: Nu, fără discuție, ar trebui să aibă o emisiune de știință în fiecare zi. Or are doar cinci minute de știință pe TVR2. Ar trebui așa cum are emisiuni de literatură și de muzică să aibă cinci minute de științe, să socotim cel puțin egală știința cu restul domeniilor culturii. Cu asta vă deranjez dacă vă spun că o duminică întreagă, dimineața, sunt emisiunile de religie. Dar de ce de religie și nu de electronică, de informatică, de biologie?

I.V.: Dar nu trebuie să fie în opoziție. Trebuie să fie…

A.M.: În paralel! Și se uită telespectatorul și alege sau asta, sau asta, sau asta. Să vadă ce își alege.

I.V.: În general se vorbește despre audiență.

A.M.: Eu vă garantez că eu am audiență unde vreți pe tema asta. Dar audiența celor câțiva zeci de mii care urmăresc ce fac eu și care sunt pasionați pe tema asta. Nu pot să am audiența competițiilor de fotbal.

I.V.: Sau a subiectelor mondene. Can-Can-uri sau alte chestiuni de tipul acesta.

A.M.: Sunt alții, pentru fiecare. Asta e altă poveste.

Fiecare trebuie să-și facă partea lui în popularizarea științei și a culturii

I.V.: Ați promovat decenii prin publicistica și emisiunile realizate știința. Ideea în care oamenii trebuie să aibă acces, să fie informați, să fie în ton cu ce se întâmplă în lume. Pe de altă parte, este o realitate hai să o numim paralelă, a unei Românii care este foarte atentă la scandal, la ocultism, la conspirație, la elemente mai degrabă anecdotice. Credeți că misiunea dvs., ceea ce ați încercat să faceți, a reușit în timp? Ați influențat, ați schimbat generații, ați format un public, sau dominantă este această apetență a noastră față de elemente superficiale, marginale, spectacolul lumii, ca să citez o altă emisiune de la postul public?

A.M.: Într-o carte a mea, se cheamă În direct cu NASA, am un motto care e o mică fabulă, fabula păsării colibri. E jar în junglă, totul arde, pasărea colibri vine, și scuipă o picătură peste jar, se întoarce, ia o picătură de apă, tigrul enervat zice: „ești nebună, ce faci tu cu picătura aia a ta? Uite ce e aici!” Iar pasărea colibri spune: „eu îmi fac partea mea”. Am considerat că trebuie să îmi fac partea mea și asta îi influențează și pe alții.

I.V.: Deci fiecare trebuie să facă în dreptul lui.

A.M.: Eu sunt dascăl, sunt profesor. Am dat nenumărate, multe examene de pedagogie, psihologie, metodica predării, multe, cutare și cutare; nu le-am dat degeaba. Le-am dat ca să cunosc mintea celui tânăr și să știu să întind mâna către mintea lui.

I.V.: Cu instrumentele profesorului.

A.M.: Da, dar mai ales cu instrumentul care se numește voce. Cuvintele.

Secretul longevității. Alexandru Mironov: „Când ești ocupat nu ai timp să te gândești să pleci din lumea asta!”

I.V.: Ați venit cu metroul. Trebuie să spunem celor care ne urmăresc, dvs. călătoriți foarte mult. În ultimii ani ați făcut ocolul pământului – nu în 80 de zile, cred că mai multe; sunteți senior editor la Știință și tehnică, realizați în continuare, la un post de televiziune, promovarea științei, sunteți foarte activ! Și nu se văd deloc anii pe care tocmai i-ați împlinit! Nu e un secret dacă spun că ați împlinit în ianuarie 80 de ani. Care e secretul acestei forme pe care o aveți?

A.M.: Vă răspund oltenește, tocmai o ziserăți! Din moment ce ești ocupat, nu ai timp să îmbătrânești, să te gândești să pleci din lumea asta, e așa de interesant aici, că e păcat! Și atunci fac lucruri folositoare, mai ales că am capacitatea de a înțelege ce se întâmplă și să găsesc paralele. Vedeți, un articol al meu nu e de tipul: îți spun datele stricte, eventual îți spun ce se întâmplă, și scriem ecuații diferențiale. Nu. Facem o legătură cu restul culturii omului, cu elemente de sociologie și antropologie. Din evenimentul în sine, din întâmplarea tehnică, pot să fac un personaj! Din omul de știință care se implică în asta, la fel, un personaj. Și atunci lucrurile se leagă, omenirea e însetată de poveste! E nevoie de povești pentru lumea întreagă și atunci astea au succes, așa trebuie făcut. Jurnaliști de știință în România suntem 26, până în 30. Sunt țări precum Finlanda, de pildă, unde sunt 1100, la o populație de sub jumătate față de a noastră.

„Societatea românească se deșiră”

I.V.: Finlanda e o țară care pune accent pe educație, și relația Finlandei inclusiv cu telefonul mobil este una intrinsecă!

A.M.: Nu vă spun cum e în China! Am fost și eu i-am reprezentat pe cei 26 de jurnaliști de la noi. A venit Președintele asociației omoloage din China care avea vreo 2800 de membri și un etaj întreg la Ministerul Cercetării, al lor, pentru că chinezilor li se spune totul. Chiar astăzi am văzut la CNN imagini despre prestația lor orbitală – dacă nu știți, vă spun eu. În afară de ISS – International Space Station, unde se află, la ora la care noi vorbim, șase pământeni – deci șase pământeni se învârt în jurul pământului când noi doi stăm de vorbă – dar în afară  de asta mai este o alta, a chinezilor, care se învârte tot în jurul pământului, la o distanță de câteva sute de metri pe o orbită, și unde locuiesc trei persoane. Cele trei persoane sunt taiconauți, cum le spun ei, care țin lecții de acolo. Fiecare dintre ei are câte un milion de studenți care îl ascultă. Fiecare, la lecția lui. Și cei trei, o doamnă și cei doi domni chinezi, țin lecții de la înălțimea aia de deasupra pământului, pentru că… dacă ești copil chinez, și știi că unul ține lecție de acolo, nu fugi de la școală ca să îl vezi pe ăla de pe ceruri? Care îți transmite de departe? Sigur că ești ros de curiozitate, și mai mult. Iei ca normale lucrurile acestea. Sigur că se învârt în  jurul pământului. Sigur că vom merge pe lună. Bineînțeles că plecăm pe Marte, unde au ajuns, dar și indienii au ajuns. Dar și arabii, cu Emiratele Arabe Unite. Povestea s-a schimbat cu o viteză atât de mare încât simți cum societatea română se deșiră. Unii pleacă atât de departe, alții sunt încă pe aici, își bat capul cu una-alta.

I.V.: Există un secret al longevității? Cum faci să rămâi tânăr la 80 de ani?

A.M.: Te miști, neapărat trebuie să te miști! Ai grijă să nu mănânci prostii, gras, rău, să te îngrași, să, să, să… Pentru mine, persoana la care m-am uitat cel mai mult și pe care l-am urmărit cât se poate, este Ion Iliescu. De curiozitate, m-am uitat la mesele mari, internaționale, unde zâmbește la toată lumea, dar nu îți depășește atâta pe fundul paharului, dar nu știe că tu l-ai urmărit. Deci asta e. Dacă poți, aerul curat, să îl respiri. Dacă poți, apa curată! Sigur că mai e și cât ți-a dat mama, cât ți-a dat tata în ADN-ul tău.

I.V.: O genă.

A.M.: Dar dacă ai grijă de ADN-ul tău, merge.

Alexandru Mironov: „E o planetă splendidă, o recomand!” Top trei destinații din lume în opinia lui Mironov

I.V.: Ai șanse să fii tânăr la 80 de ani! Și să faci călătorii.

A.M.: Anul trecut am fost în Africa de Sud.

I.V.: O țară extraordinară.

A.M.: Absolut. Africa de Sud, Zimbabwe și Zambia, am prins un moment.

I.V.: Ați mers la Capul Bunei Speranțe?

A.M: De două ori am fost!

I.V.: Ați fost pe malul Atlanticului, de la Cape Town la Capul Bunei Speranțe, un drum absolut formidabil?

A.M.: Da!

I.V.: Unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, după părerea mea. Iar Africa de Sud e un teritoriu…  Poate e mult spus cea mai frumoasă țară din lume, dar e pe aproape.

A.M.: E o țară frumoasă, merită să treci prin ea și să te plimbi dintr-un loc în altul.

I.V.: Ia spuneți-mi, așa, un top trei al locurilor favorite, cele mai frumoase țări din lume, în viziunea lui Alexandru Mironov.

A.M.: Să te trezești dimineața în soarele Saharei. Să deschizi ochii și să vezi cum răsare soarele și nisipul foșnește în jur, pentru că se limpezesc grăunțele de nisip și susură parcă; asta e una dintre ele. Să vezi Iguazu, în Argentina, în Brazilia și Paraguay, sunt cele trei țări. Sunt locuri absolut minunate. Parisul e capitala frumuseții lumii. Alții spun Istanbul. Deci lucruri construite de homo sapiens, nu pentru că natura le-a vrut așa. E o planetă splendidă, o recomand.

Unde ar vrea să se nască Alexandru Mironov dacă ar lua lumea de la capăt? „Un loc în care se poate trăi”

I.V.: Ați fi vrut să locuiți într-un loc anume? Altul decât cel în care ați fost?

A.M.: Am răspuns la întrebarea asta: dacă ar fi să mă nasc de zece ori, tot în zona asta a Balcanilor aș vrea să mă nasc. E locul de departe cel mai de viață cu putință. Cel mai bine de trăit. Nu e nici Siberie, nici junglă, nici deșert, e un loc în care se poate trăi.

I.V.: Ați fost profesor la Craiova și spune Marin Sorescu undeva, din Carul Mare cel mai frumos loc din lume se vede Craiova.

A.M.: Da. Știu. Extraordinar!

I.V.: E așa?

A.M.: Schița aceea minunată!

I.V.: Ați fost niște ani acolo.

A.M.: Mulți ani. Copilăria, adolescența, mulți ani am fost profesor acolo. Când mă duc acasă, îmi place să merg cu trenul, mult mai mult decât să conduc mașina. Și când ajung cu trenul de la București spre Craiova, trecând prin Caracal, deja mă simt acasă. Am ajuns la Caracal, gata.

Cum a ajuns Alexandru Mironov profesor în Maroc? „Un tânăr ministru al Tineretului, șef al UTC-ului, inventase BTT-ul – e vorba de Ion Iliescu – și BTT-ul s-a deschis în toată lumea”

I.V.: Dar în Maroc cum ați ajuns?

A.M.: În Maroc? Eu vorbesc de acasă engleză și franceză și cu un profesor pe care merită să îl amintesc, un evreu polonez, Severil, am învățat și germană și rusă. Puțină germană și puțină rusă. Și la un moment dat, în anii în care România mergea extraordinar pe plan extern, și se deschisese, un tânăr ministru al Tineretului, șef al UTC-ului, inventase BTT-ul – e vorba de Ion Iliescu – și BTT-ul s-a deschis în toată lumea. Eu, de pildă, am plătit 13000 de lei în 1970, leafa mea de profesor pe 13 luni, un an și ceva, și ca să ajung în Japonia, și am văzut Japonia la vremea aia și m-am întors acasă. Deci era foarte deschisă lumea către…

I.V.: Anii ’70.

A.M.: Da, anii ’70. Și atunci au început cooperările. Prima, s-a dat anunț și s-a făcut un concurs: cine vorbește limba franceză pentru Maroc, pentru Algeria și pentru Guineea. S-au prezentat oamenii la concurs. Au venit responsabilii de acolo, de la Ministerul în cauză. De departe am câștigat concursul acesta. Și am plecat 30 de inși. Eu mi-am ales liceul pe care îl făcuse ministrul învățământului, Buhamud se numea, din Maroc, și bine am făcut, pentru că doi ani mai târziu, am scris în articole în jurnalul L’Opinion, jurnal de limba franceză, articole care au devenit repede populare, și am propus o reformă a învățământului, care a stârnit scandal.

Scandal național în Maroc. „Ce Dumnezeu ați făcut? O să vă expulzeze!” Toate manualele marocane, scrise de profesori români

I.V.: În general reforma nu dă bine.

A.M.: Scandal stârnit la profesorii francezi, pentru că 80% din cadrele profesorale ale Marocului erau francezi și 20% erau marocani, români, canadieni și belgieni. Și eu țin minte  că m-a chemat ambasadorul. „Tovarășe Mironov, ce Dumnezeu ați făcut? O să vă expulzeze!” Era mort de frică. Eu îmi calculasem bine mutarea când am început asta. Urmau alegeri. Și i-am spus domnului Popescu, un om extraordinar, „Nu ne speriem. Au alegeri. Nu au cum să facă ceva. Iese prea mare scandal. E partidul Istiklal. Aveau și ei un partid de stânga acolo.

I.V.: Partidul libertății, cum ar fi.

A.M.: Da, or să mă cheme, or să îmi ceară să îmi spun părerea. Și asta s-a întâmplat. M-a chemat ministrul, parcă îl văd și acum, era 1 noaptea. M-a pus să fac un fel de expertiză, am făcut-o, și pot să spun că atunci a pornit reforma învățământului în Maroc. Eu le-am propus ce aveam în România. Faceți și voi seralul. Faceți și voi la fără frecvență. Lăsați bacalaureatul ăsta ucigaș – luau bacalaureatul 15-20%, și ăștia 15-20% plecau direct în Franța. Păi ce, sunteți proști? Să vă pierdeți oamenii? Au luat ceea ce scrisesem eu de mână – era apoi pe masa fiecărui director de compartiment la ministerul Educației. Eram chemat la toate. Le-am propus manuale noi, și trebuie să vă spun că sunt manualele din liceele marocane făcute de profesorii români. Și acum sunt aceleași. Nu s-a schimbat nimic. De ce vă spun asta? În 1991, Președintele Iliescu a făcut o vizită Portugalia-Maroc-Venezuela. Hassan al II-lea era atunci Regele și eu sigur că nu numai îl informasem, dar îl și instruisem, ce să spunem. Au lăudat ce bună cooperare au avut ei cu românii. În primul an am fost 30, în al doilea an am fost 300. Vreo 300! Ajunseserăm câteva zeci de mii. Ingineri, profesori, medici, aduceam mai multă valută țării – țara lua un impozit – decât industria aluminiului. Făcusem eu un calcul. Deci se vindea știință, cunoaștere pură. Noi eram profesorii. Nu părăseam locul, erau alții care ne țineau locul aici cât am stat temporar, trei ani acolo. Copiii mi s-au născut cât timp eram în Maroc. Și în al treilea an, când am văzut că fiica mea se juca în curte cu ceilalți copii, ei marocani – vorbea amestecat arabă, română și de la bonă câteva cuvinte franceze, am zis mă întorc în țară, să învețe fata să vorbească, și apoi voiam să merg în Madagascar. Ei bine, Elena Ceaușescu s-a amestecat în această afacere culturală de cea mai bună calitate. Vedeți, profesorii de matematică pot fi vânduți, și poți scoate bani pe ei. Poeții nu. Nici filosofii, nu ai cum. Nu iei niciun ban pe ei. Dar pe noi da, se bat, pe medici, la fel. Toată povestea s-a prăbușit pentru că se demonstrase că profesorii români sunt foarte buni și atunci imediat au fost tentații în altă parte. Au început să plece, să fugă. Inițial nu voiau. Mie nu mi-a trecut niciodată prin cap să părăsesc țara, deși știam matematică, vorbeam engleză, franceză.

Scrima, vinovată de pasiunile literare ale lui Alexandru Mironov. „Mi-au trebuit 58 de ani să fac sala de scrimă de la Craiova”

I.V.: Nu v-ați gândit niciodată să rămâneți. Acolo sau în altă parte.

A.M.: Nu m-am gândit. Eram străin. Poate și pentru faptul că am făcut scrimă și în scrimă e o planșă, nu poți să treci de adversar.

I.V.: Ați fost vicecampion național la scrimă și ați și condus Federația de Scrimă. Dvs. ați adus discuția aceasta, așa că vă întreb: ce ați învățat cel mai mult de la scrimă, ce v-a ajutat din scrimă în viață?

A.M.: Să mă pasioneze literatura. Dacă vă spun asta, e surprinzător. În clasa a V-a, era obiceiul, la pionieri, pentru că era în mare stil organizația pionierilor, am avut ca obligație de la dirigintă și de la instructorul de pionieri să îmi fac lecțiile cu unul care nu era bun la aritmetică. Și făceam lecții cu vecinul, eu, o familie de refugiați, nu aveau nici de unele în casă, darămite cărți. Numai cărțile pe care le luam premiu. Atunci făceam lecțiile cu prietenul meu, Mircea Alecu, și acum suntem prieteni, și mama lui când a văzut că ne înțelegem bine și că îi crește cunoașterea și eu știu mai mult, a scos din bibliotecă și mi-a dat să citesc Cei trei mușchetari. Am amețit!

I.V.: Acolo scrimă…

A.M.: Am amețit! Am zis că trebuie să învăț să fac duel. Apoi am citit Contele de Monte Cristo. Țin minte că în timpul verii eram la o demonstrație de 23 August. Erau doi care erau în alb și am zis ăia așa trebuie să fi fost. Și am căutat în tot orașul și am găsit un club. Un italian bătrân preda lecții. Și așa am început. A venit cu mine toată strada mea. Au venit toți băieții de pe strada mea la scrimă. Plictisitor, faci o mulțime de gimnastică până te apuci, nu e simplu, așa, durează! Din băieții de pe strada mea, cei mai mulți s-au retras. Dar fratele meu a rămas antrenor de scrimă, unul din colegi a fost antrenorul echipei naționale de spadă, altul a fost echipei naționale de juniori, eu am fost Președintele Federației, și mi-am propus încă de pe atunci, fiindcă nu aveam sală, eram pe culoarul unei fabrici, să fac o sală în Craiova. Mi-au trebuit 58 de ani și am făcut sala. În Craiova este sală de scrimă, sală în care a crescut echipa națională de spadă, cu Ana Maria Brânză, care a fost adusă acolo. Terenul de scrimă a fost foarte bine gândit.

Fost ministru al Sportului, Alexandru Mironov, despre viitorul performanței în România: e posibil, dacă oamenii sunt lăsați să se dezvolte!

I.V.: Ați fost și ministrul Sportului o perioadă. Credeți în viitorul sportului românesc?

A.M.: Da, atunci când sunt lăsate să se desfășoare, personalități de tipul Elisabetei Lipă sau Cameliei Potecă, cea care a pornit, de pildă, cu băiatul acesta, David Popovici, o urmărire a marilor talente în cluburile particulare, la băiețeii și fetițele de 7-8-9 ani. În afară de asta, de urmărirea tinerilor care vor să devină antrenori de supraperformanță. A fost găsit Andrei Rădulescu, mi se pare că se numește, și de la bun început i s-a dat să găsească supertalente. Omul a pus mâna pe carte, și-a dat doctoratul pe la 35-36 de ani. L-a găsit pe băiețelul de 9 ani, l-a măsurat cu șuberele pe care le au antrenorii, și a zis: „cu ăsta fac!” Și a început să îl antreneze până la a stârni în el patima asta devoratoare. Vă dați seama că băiatul se scoală la 4.30 în fiecare zi, mănâncă, face un pic de gimnastică, mai doarme un pic, se scoală, se duce la înot, se duce la școală, învață bine, vorbește engleză impecabil, face și unul-două antrenamente după masă. Are probabil, folosește un fenomen numit cavitație. Erau foarte mândrii marinarii criminali ai lui Putin că unul din vapoarele lor, submarinul Kursk, folosea fenomenul de cavitație, și când s-a scufundat lângă Murmansk, nu a lăsat o echipă de salvatori suedezi să îl scoată la suprafață, ca să nu găsească secretul. Secretul era ăsta, cavitația. Ei, se pare că băiatul ăsta al nostru, care are la 18 ani aproape 1m90, e lung și subțire, are o plutire extraordinară și o relație extraordinară cu apa. El a fost urmărit, dar nu e el singurul. Camelia Potec, campioană olimpică și fată foarte luminată, a făcut asta cu sute de copii, și la ora actuală nu e o întâmplare, un fenomen, ci este o întreagă generație care are ca sarcină, după părerea mea, să se bată cu tații și cu bunicii, ca să facă câte o piscină în fiecare oraș. Acum e momentul să o facem. Elisabeta Lipă la fel, a așezat un oraș special, dar pe altă albie. Un program care se face în colaborare cu italienii, în timpul iernii se duc și se antrenează acolo canotorii, și lucrează împreună cu italienii, sunt tot timpul în priză – știți ce înseamnă să stai în cantonament? Mi s-a întâmplat în două rânduri, te saturi de viață. Fac scrimă dimineață, scrimă după masă, scrimă dimineața, scrimă după masă. Când era duminica dimineața și nu făceam – dacă aveam concurs, aveam concurs, dar dacă nu aveam, era dintr-o dată așa… o… Chiar, prima dată când am citit Capitalul, l-am citit de disperare că eram atât de sătul de făcut scrimă, încât am zis ia să mă apuc să fac altceva.

I.V.: Capitalul în cantonament.

A.M.: Așa a apărut asta. Pot să apară performanțe și mai departe. Nu apar la atletism, pentru că nu au apărut conducătorii.

Verdictul performanței, dat de Alexandru Mironov: „Nu suntem buni la sportul de echipă!”

I.V.: David Popovici are niște rezultate extraordinare. Simona Halep a avut rezultate notabile la tenis. Sunt rezultate excepționale, dar individuale. De ce nu mai contăm în sporturile de echipă?

A.M.: Nu am fost niciodată foarte buni, să recunoaștem asta.

I.V.: Campioni mondiali la handbal!

A.M.: Da, campioni mondiali la handbal, într-o perioadă în care handbalul nu era foarte bine dezvoltat. Și în care am făcut greșeala – nu știu dacă e chiar greșeala – să dăm antrenori tuturor țărilor care nu știau handbal.

I.V.: Inclusiv Marocului de care am pomenit puțin mai devreme.

A.M.: Spania, Franța – au primit antrenori.

I.V.: Am dispărut și din gimnastică. Echipa națională de gimnastică…

A.M.: Știți cum e, sportul se face cu sportivi. Dacă nu fac când era Campionat Mondial – Hnat, Ivănescu și toți ăștia, se făceau campionate de handbal ale liceelor, între clase. Clasele a IX-a A, cu a IX-a B, a XI-a A cu a XI-a B, așa se iau. Când ăștia mergeau prin țară, erau mii de echipe peste tot. Dacă nu, n-ai cum.

I.V. Și la fotbal? De ce nu mai avem rezultate?

A.M.: Faceți experiența, și recomand tuturor părinților să facă o călătorie, o excursie de trei zile la Belgrad. Toată lumea pe stradă la Belgrad e mai înaltă decât cea mai mare parte a bărbaților din România – eu de câte ori am mers pe stradă, toți bărbații erau mai înalți decât mine, și eu totuși, am 1.78,  și toate femeile sunt cel puțin cât mine. De ce? Pentru că au oră de educație fizică în fiecare zi. Deci în fiecare zi!

Un model de performanță sportivă și antreprenoriat: 1% din PIB-ul Serbiei, din vânzarea fotbaliștilor!

I.V.: Deci tot școala!

A.M.: Tot școala! În fiecare zi, din anul 1900, de dinainte de 1900. Efectul e și că sunt grozav de buni soldați, nu a putut Hitler și nici nimeni altcineva să le facă nimic. Nu poți să faci nimic sârbilor. Și încă ceva. E rentabilă povestea asta de a pune bani în jocuri, că îți atrage oamenii la joc, oamenii în afară de spectacol, se defulează și scuipă afară furia, iar țara numită Serbia are 1% din PIB numai din vânzarea fotbaliștilor, numai fotbaliști, nu și altceva. Așa cum noi zicem că suntem minunați că vindem Dacia și avem 6% din PIB, ei vând fotbaliști. Nici nu îi vând de tot, se duc la ăia și joacă. Croația e la fel.

I.V.: Din păcate, noi nu mai avem fotbaliști în marile campionate ale Europei.

A.M.: Nu, și nefiind decât un singur furnizor de talente, Gheorghe Hagi, care e un antreprenor…

I.V.: Școală excepțională, pe măsura fotbalistului care a fost.

A.M.: Nu mai e nici măcar ideea că eu ți-i dau la nivelul acesta, și de aici e alt club care se ocupă. Când Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni cei care scoteau sportivi tineri, talentați, erau aduși la Steaua, unde, să îi aducem un omagiu lui Valentin Ceaușescu, pentru că merită, el a fost cel care a ținut echipa Steaua, care a ajuns la performanța maximă, la care, din păcate, nu ne-am mai întors niciodată.

40% dintre tricourile de pe terenul de fotbal, purtate de români

I.V.: Dacă ați fi ministrul Sportului azi, o măsură pe care ați lua-o, care ar fi?

A.M.: Ministrul Novak, actual, a luat o măsură foarte bună. Să fie tot timpul, pe teren, 40%, cel puțin, sportivi români. Nu aducem sârbi, și slovaci, și macedoneni, și croați, pe care îi dau afară celelalte campionate, pentru că noi îi luăm pe cei mai săraci. Când te duci să faci sport în fiecare zi crești, nu ai cum să nu crești. Ne-am vârât în altă poveste, dar e sănătate curată!

„Înaintea civilizației noastre a mai existat o alta!” Alexandru Mironov despre enigmele Pământului

I.V.: Ne întoarcem puțin. Experiența de profesor de matematică din Maroc. Apăruse atunci o carte, Amintiri despre viitor, a lui  von Däniken. Ați scris o replică a acestei cărți. Enigmatic, pământul. Ce înseamnă această replică?

A.M.: Sunt enigme pe pământ sau nu? Sunt. Numai că eu am tras concluzia că acolo unde am fost, ochiul inginerului creator se simte. Adică, piramidele Egiptului sunt de neimaginat de matematice – cum puteau să știe atâta matematică acum 4400, 4200 de ani? Și totuși, sunt. Au existat genii în scurgerea timpului, și nu numai acolo, în Machu Picchu, Cuzco, toată zona aia sfântă a indienilor. Sunt procedee chimice de neînțeles. E piatră lipită pe piatră, fără mortar, fără nimic, și sunt ziduri uriașe. Nenumărate sunt acestea! Eu am fost în Sahara, în Sudul Saharei, la Niger, unde pe munții care bordează partea de sud a Saharei, sunt fresce desenate pe părțile concave ale munților, și acolo sunt animale care nu pot să existe în Sahara, de la muflon și elefant, dar și niște obiecte fusiforme care se mișcă, dar și un marțian desenat, eu am fotografiat toate astea. Ce s-a întâmplat? Nu știm ce s-a întâmplat. Acum 8000 de ani Sahara era altfel locuită, altcumva, de altcineva, care știa mult mai multe. Eu cred – asta e concluzia pe care o trag în cartea aia – că înaintea civilizației tehnice în care ne aflăm, a mai existat o alta, care s-a pierdut, o catastrofă a desființat-o, și oamenii uită foarte repede. Și matematica se uită foarte repede, și istoria se uită foarte repede, și toate cele. Chiar există un fel de teoremă în sociologie, trebuie un anume număr de oameni într-o societate, ca să apară Arhimede. Arhimede nu apare așa, oriunde, dar el poate să schimbe lumea și o schimbă. Și dacă îl păstrezi în viață pe Arhimede, ai grijă de el să ducă învățarea mai departe, școala mai departe, societatea în mișcare.

I.V.: Care e cea mai mare enigmă nedezlegată a lumii? Care e răspunsul care așteaptă încă?

A.M.: Sunt nenumărate. Tocmai de asta am scris atât acolo, arătând că nu s-a rezolvat mai nimic acolo. Cum e să te urci într-un avion – țin minte că am dat zece dolari, asta era o sumă mare, când eram profesor în Maroc – ca să zbor câteva minute deasupra deșertului Nazga? Deșertul  Nazga are pe sol niște figuri stranii desenate, când mergi tu cu piciorul, nu simți nimic, e nisipul de aproape aceeași culoare. Trebuie să ridici sus, la zeci de metri, sute de metri, ca să îți apară povestea aia. Cine a scris povestea aia? De unde se poate vedea? Cine putea să zboare acum mii de ani sau sute de ani? Numai asta, dacă vă spun și se înțelege unde sunt.

Mironov, despre viitorul revistei Știință și Tehnică: „Mă încăpățânez să țin revista asta și pentru că în redacția ei a fost membru Ion Iliescu!”

I.V.: Sunteți senior editor la Știință și tehnică, lucrați la această revistă, având un rol enorm în popularizarea științei în România. Un nume de referință în presa culturală, așa cum au fost și Gazeta matematică și altele… Bun, aici vorbeam de presa culturală care, sigur, nu mai are tirajele acelea. Revista fusese desființată în anii ’70 de Dumitru Popescu, și spuneți asta într-un interviu. Aș vrea să facem, pe scurt, povestea revistei Știință și tehnică, relația dvs. cu ea și ce însemna.

A.M.: Înainte de Primul Război Mondial, un italian a încercat să facă și să vândă o revistă de știință. Poate era încă prea devreme. După Primul Război Mondial a apărut ziarul Științelor și al Călătoriilor. Eu am acasă colecția pe un an a ziarului Științelor și Călătoriilor. A venit cineva și mi-a lăsat-o și a zis: „Uite, domnule, îți las asta, că ai să știi ce să faci cu ea.” Și o am acasă. Asta a ținut o vreme. A venit al Doilea Război Mondial și a dispărut. Până să funcționeze lagărul socialist, trebuie să o spunem, pe vremea comuniștilor s-a învățat carte. Toată lumea a mers la școală. Nici nu aveai voie să nu mergi la școală, că venea miliția și îl lua pe țigănușul care nu voia să meargă la școală. Și, peste tot, s-au introdus obligatoriu instrumente. O revistă de știință înseamnă instrumente. În ’47 s-a înființat o revistă de Știință și tehnică pentru tineret. În consiliul de redacție era un tinerel pe atunci, Ion Iliescu. Și iată și acum, revista ține, și cu încăpățânare și pentru asta lupt să o țin în viață. Pentru că ea merită. Sigur că ne putem gândi că la un moment dat vom trece doar online, și poate că asta se va întâmpla.

Ficțiuni în realismul socialist

I.V.: În Occident continuă să apară publicații de profil.

A.M.: Nu vă închipuiți că National Geographic se vinde, că nu se vinde, nu, e scumpă de tot.

I.V.: De ce a desființat-o Dumitru Popescu în anii 70?

A.M.: Cred că i-a venit ideea să facă economie de hârtie, și atunci au tăiat de peste tot, inclusiv asta. Plus că pe lângă Știință și tehnică apărea un supliment „dubios”, colecția de poze SF, revistuța de 1 leu. Avea o priză extraordinară, eram în stare să ne batem ca să avem.

I.V.: Nu era loc de ficțiune în realismul socialist…

A.M.: Popescu a fost și un om rău, mi se pare că el încă trăiește, deci el este un om rău. Și care, părerea mea, a încercat să îl înșele pe Ceaușescu și să îi ia locul. Dar Ceaușescu a fost mai șmecher, mai dibaci decât el, și până la urmă…

I.V.: Unul dintre autorii cultului personalității.

A.M.: Da, el.

Mironov: Rușii, un popor „minunat, cultural”, cu condiția să nu se îmbrace în uniformă. Agresivitatea e consecința lipsei de educație

I.V.: Pentru că am vorbit de mai multe aniversări, pentru că suntem în octombrie, și într-un octombrie, 1938, este celebra intervenția la radio a lui Orson Welles. Se împlineau 40 de ani de când apăruse Războiul lumilor, al lui H.G. Wells. Credeți că un discurs similar azi, rostit la un post de televiziune sau pe o rețea socială, ar avea același impact, adică lumea s-ar speria de o invazie a marțienilor?

A.M.: Domnule Vulpescu, planeta a fost la școală mult timp. Eu am fost la UNESCO 8 ani și de la 80% alfabetizați pe planetă, după 8 ani erau peste 90% alfabetizați. Asta înseamnă să scrie, să citească, și să socotească, minimum de alfabetizare. Când duci oamenii la școală, lucrurile se schimbă cu totul și cu totul. Atât trebuie, nici nu îți bați capul mai departe. Lucrurile ies apoi și merg mai departe, nu ai mai speria pe nimeni. Nu se sperie de idee, luați un băiețel de cinci-șase ani și spuneți-i să se urce pe astronavă, el știe asta, se joacă de-a jucăriile astea. Nu se mai joacă de-a tancurile, numai la ruși se întâmplă asta, pentru că rușii sunt un popor care e minunat cultural, cu condiția să nu se îmbrace în uniformă. Când se îmbracă în uniformă, nu mai ai încotro, pun mâna pe pușcă și pe kalasnikov și se duc să cucerească ceva, Siberia sau sudul țărilor „-stane”, unele au și scăpat, sau vin spre Europa. Dvs. vă gândiți, de pildă, că în anii 2060 dvs. veți fi încă în  viață? Aproape centenar, dar veți fi în viață. Am o nepoțică de 2 ani și 7 luni și care spre 2120, 2130 își va pune problema rejuvenării. Asta se va întâmpla, nu e niciun secret. Sunt oameni pe pământ pe planeta asta care trec mult peste 2100. Există însă un mare pericol. Săptămânile viitoare, dangătul de clopot – există un clopot demografic la Chicago – va bubui la 8 miliarde. 8 miliarde de muritori, suntem foarte mulți. În matematică, ceea ce se numește legea numerelor mari, nu mai funcționează. Toate trebuie regândite.  Cum? Încă nu știm. Să vină inteligența artificială și îi vom da ei de lucru.

Topul evenimentelor istorice pentru Alexandru Mironov: Revoluția română, întoarcerea lui Prunariu, construcția laserului de la Măgurele

I.V.: Ați vorbit recent, cred că în preajma aniversării dvs., în ianuarie, despre trei momente culturale importante din cea de-a doua jumătate a secolului XX.

A.M.: Aici, la mine, sau…?

I.V.: În zona literaturii științifico-fantastice, în zona științei…

A.M.: Eu vă spun pentru mine.

I.V.: Aș vrea să le evocăm.

A.M.: Trei momente pe care, de-a lungul vieții mele, le-am trăit așa, de fapt sunt patru, dacă mă gândesc. Primul. Am trăit Revoluția română, efectiv. Efectiv! În ochiul ciclonului. Era greu de crezut în vremea în care Ceaușescu strângea totul că într-o zi o să explodeze. L-am întâmpinat pe Dorin Prunariu când s-a întors din spațiul cosmic. Un român care s-a întors din spațiul cosmic pentru mine a fost o revelație extraordinară. Și al treilea, s-a construit cel mai puternic laser de pe pământ, lângă București, la Măgurele. Super laserul de la Măgurele este un eveniment de superligă. Că suntem tembeli și ne tragem glonțul în picior și ne mai și certăm că nu funcționează, asta e altă problemă. Dar l-am făcut, e acolo. Aici, Nicolae Zamfir merită o statuie înaltă, cu încă doi în față. Pentru mine astea sunt cele trei. Altfel, dacă e să judec întregul veac trecut, vă spun însă o cifră: când lumea zice trăim mai prost, eu vin cu argumentul acesta, speranța de viață în 1900 era 41 de ani, aceasta era vârsta medie pe pământ. La 41 de ani, în mod normal, în medie, erai bătrân, te pregăteai să mori. 100 de ani mai târziu era 71 de ani, treizeci de ani în plus! De ce s-a întâmplat asta? Nu veți crede, dar principalul vinovat al prelungirii vieții atât de mult este apa din perete. Ce înseamnă? Apa de la robinet. Apa de la fântână pe care nu o beau decât dacă mi-o ștampilează serviciile de sănătate. Dintr-o dată, au dispărut bolile infecțioase, s-au redus imens. Acesta e principalul motiv. Laptele de la vacă, curat, direct de la țâța vacii, nu se mai bea nicăieri pe pământ. Pentru că mori imediat. Nu mor toți, moarte unul din trei copii. Acum se pasteurizează peste tot. Plus faptul că s-au inventat antibioticele, că se fac vaccinuri, în afară de cazurile de tâmpenii, când nu vor să se vaccineze, plus instrumentele nenumărate pe care inginerii le inventează tot timpul ca să facă viața mai ușoară. V-am dat exemplul cu telecomanda. Ia ascunde tu telecomanda și să vezi cum îți duci viața o săptămână fără telecomandă. Nu poți. Toate astea se adaugă.

Star Trek, o poveste socialistă cu 1 miliard de telespectatori

I.V.: Pentru literatura science-fiction care ar fi, Asimov? Știu că sunteți un mare fan. Asimov, Star Trek și Carl Sagan. Nu? Cele trei momente de vârf.

A.M.: Cele trei momente care au schimbat cultura occidentului peste tot sunt când Carl Sagan coboară din turnul de fildeș, un savant mare – savanții sunt distanți față de furnicile astea, care nu pricep nimic, și Sagan zice că toată lumea poate înțelege tot cu condiția să găsești cuvintele potrivite către mintea fiecăruia. Asta face el, foarte important. Asimov se vâră în două aventuri literare. E un personaj literar, un biochimist care se apucă să scrie carte, un evreu american născut în Rusia! Ce combinație stranie de ADN, îți iese așa, din combinația asta, o minte foarte specială, pe două albii: se ocupă de roboți. În anii ’40, când ideea de roboți era complet străină, ca și acum, roboții lui funcționează, se construiesc la firma cutare, respectă cele trei legi, care sunt dumnezeiește alese, cele trei legi ale roboticii, care sunt respectate și acum când se construiesc roboții. Ideea SF-istului Asimov e aplicată de inginerii de acum care construiesc roboți. Și totuși, pentru atunci, când scrie Fundația, scoate roboții. Au făcut o potlogărie cândva, de-a lungul istoriei viitoare, și îi dă deoparte. Deci cel puțin asta. Iar Star Trek, de care începurăm să discutăm, la fiecare episod nou aveau 1 miliard de telespectatori. Ce vreți putere mai mare?

I.V.: 1 miliard de telespectatori!

A.M.: De peste tot, de la vietnamezi, la Africa de Sud, la chilieni…

Știință și teologie. Disputa Galeriu-Mironov. „Publicul nu era de partea mea. Singurul adevăr imuabil e că nu există niciun adevăr imuabil”

I.V.: Îmi amintesc cu mare plăcere o întâlnire memorabilă. Eram student la Facultatea de Teologie, pe strada Sfânta Ecaterina, în centru, lângă Piața Unirii. Și era întâlnirea formidabilă dintre Știință și Teologie, cu regretatul Părinte Galeriu, pe care l-am avut profesor, într-un amfiteatru care poartă numele Părintelui Stăniloae, arhiplin, cu întrebări… ați citat acolo ceva din Carl Sagan, nu știu dacă din Cosmos, sau din altceva, ați spus: „Există un singur adevăr imuabil, acela că nu e niciun adevăr imuabil!” Nu știu dacă vă amintiți.

A.M.: Îmi amintesc de acea întâlnire. Am avut un timp în care îmi trecuseră olecuță fiori, că mulțimea nu era deloc de partea mea!

I.V.: Era de partea Părintelui Galeriu, care a polemizat cu o eleganță extraordinară. Și dvs, și Părintele Galeriu. Erau întâlniri-punți, pe teme formidabile.

A.M.: Iar Carl Sagan asta a spus, și asta a plăcut băieților din sală. Nu există decât un singur adevăr imuabil – dogma – că nu există niciun adevăr imuabil. Orice adevăr se poate schimba. Cel mai bun exemplu pe care îl dau, întotdeauna, este deriva continentelor. Săracul Wegeler, care uitându-se pe hartă, a văzut că Africa și America de Sud, s-ar îmbuca dacă cineva le-ar strânge laolaltă. A fost numai o părere. S-a apucat să facă calcule. Lumea geologiei l-a călcat în picioare, l-au făcut aproape să se sinucidă. Și acum toată lumea e de acord. Așa pățesc oamenii de știință, care au mai mult curaj decât alții. De pildă, Darwin.

I.V.: Darwin.

A.M.: Care pentru mine e semizeu pe planeta asta. Charles Darwin!

Sfârșitul lumii va fi o nouă Renaștere. De ce începe ea cu Noul Drum al Mătăsii? Pariul unei noi ere pentru Alexandru Mironov pe Eurasia

I.V.: Spuneți undeva că sfârșitul lumii va însemna o Renaștere. Cum va arăta această Renaștere?

A.M.: O Renaștere mai curând, sau o Renaștere mai încolo? Cum vreți?

I.V.: Mai încolo era contextul. O să vă întreb și mai încoace.

A.M.: Chinezii vor să construiască noul Drum al Mătăsii. Americanii s-au pus de-a curmezișul, nici nu vor să audă. Noul Drum al Mătăsii era absolut minunat, în care chinezii, cu teșchereaua plină de bani, au zis: să ne întindem, să facem căi ferate, autostrăzi, căi de transmisia cunoașterii! Asta e foarte important. Și căi energetice, și să mutăm de la est la vest și de la vest la est, cel puțin partea din mijloc a continentului Euro-Asia – ei îi spun Eurasia – și atunci facem locuibile zonele din mijloc. Un traseu greu de făcut, dar se poate face. La început nu și-au dat seama americanii, când s-au trezit, era deja prea târziu, drumurile se făcuseră, erau deja 30-40 de țări implicate în asta. S-au dat exemple negative: Sri Lanka, nu avea nevoie de niciun drum, nu știu de ce au împrumutat bani. Au împrumutat niște șmecheri, niște hoți, în care Președintele, Primul ministru și ministrul erau din aceeași familie, și au furat banii chinezilor. Chinezii s-au prins imediat, a ieșit scandalul, care nu avea încotro. Nu aveau nevoie de autostrăzi pentru că nu circulă mult. Își puneau la uscat paiele de orez pe autostrada nou înființată. Se dă exemplul acesta negativ. În schimb, Laosul, o țărișoară nou înființată, mică, îngrămădită între munți, s-a făcut o cale ferată care duce prin orașul chinez din sudul Chinei. Au fost de ajuns 6 luni și le-a crescut PIB-ul cu câteva procente. Imediat. S-au deschis către lume. Își transportă minereurile, legumele, se face turism. Ca idee, e bună. În afară de căile euro-asiatice sunt căi maritime și s-au mutat și în cosmos. Fac căile cosmosului, ba chiar s-au dus și pe la Nord, prin Oceanul Înghețat. Vor fi greu de oprit, pe chinezi nu îi oprești niciodată. Chinezii când spun că vor face asta, nu are importanță că nu or să o facă săptămâna viitoare. Dar într-un secol o fac. Deci drumul mătăsii va merge. Și eu l-am citit pe un atomist chinez, născut în India, și crescut și educat în America, predă fizică nucleară, și face o analiză a întregului fenomen, îl declară genial, ceea ce și este, și spune: efectele vor fi trei. Vorbesc acum de viitorul imediat, imediat însemnând pentru mine 20-30 de ani. Este conceptul Eurasia, care va intra în mintea noastră. Nu Europa mea și Asia ta. Va fi Eurasia. Al doilea: va avea loc un fenomen de neorenaștere. De ce? Tu, occidentul, mi-ai dat până acum cunoașterea ta, mai ales tehnică. Eu, chinezii, vietnamezii, indienii, am preluat-o, am transformat-o, am procesat-o, am șurubărit-o, și acum suntem capabili să ne ducem înapoi. Și atunci, ia și tu felul meu de gândire. Filosofia mea. Adâncimea creierului, pe care o are indianul, și veți avea de câștigat și unii și alții, adică cele două emisfere cerebrale se vor dezvolta armonios și pentru unii și pentru ceilalți. Va fi un  homo sapiens mai inteligent, mai încolo. Și vine și cu a treia propunere, care e fascistă, pur și simplu, dar o zic. Societatea umană trebuie condusă de societatea academică. Nu de oricine. Trebuie să existe o parte a omenirii acceptată ca fiind cea care conduce omenirea. Nu se poate Einstein să aibă aceeași putere la vot cu un cloșard care doarme fericit sub un pod, că așa l-a făcut mama lui, să doarmă sub pod, că nu vrea să lucreze.

I.V.: Asta nu e o teză foarte simpatică.

A.M.: Nu, nu e o teză foarte simpatică, dar știu eu dacă nu va fi așa?

România anilor 2060, pe asteroizii din centura postmarțiană

I.V.: Ați răspuns cumva și întrebării mele, cum va arăta lumea în 2060 sau 2100. Dar unde va fi România în 2060?

A.M.: Eu cred că o parte a ei va fi pe asteroizii din centura postmarțiană. Între Marte și Jupiter a fost cândva o planetă, un carambol cosmic a rupt-o în bucățele, și asteroizii ăia sunt gustoși, plini de minereuri, poți să faci cu ei tot felul…

I.V.: Rezolvăm problema infrastructurii în felul acesta…

A.M.: Și oamenii se vor și muta acolo să lucreze. Deja, o experiență făcută acum câteva săptămâni a însemnat bombardarea de la distanță a unui asteroid, tocmai ca să ne asigurăm că nu va izbi pământul. În realitate, el e nevinovat, nu urma să izbească pământul, dar am făcut o experiență. Ia să vedem, putem construi o armată cosmică capabilă să apere pământul? Și Dimorphos, că așa îl cheamă pe ăsta, a și nimerit un asteroid, care are în jurul lui un satelit mititel. Și atunci, foarte dibace, astronomii s-au gândit: „îl împușcăm pe ăla mititel, ca să și vedem efectele.” Îl împușcăm înseamnă nu îl distrugem, că ne trebuia prea mult combustibil, dar facem să își mute traiectoria. Că dacă da, formăm un scut cosmic – Dumitru Prunariu a și fost la ONU Președintele unei asociații de apărare a pământului – prin urmare, generalii și coloneii planetei, în loc să se bată în Rusia și Ucraina, se pregătesc să apere pământul și alții asemenea. Dimorphos, asteroidul, a fost împușcat, a ascultat de ordinele Pământului, și s-a mutat pe orbită. Deci am rezolvat-o, în viitor, am rezolvat-o. Unde vor fi pământenii? Vor fi peste tot. Pe Marte, în jurul planetei Marte, se învârt la ora la care noi stăm de vorbă, o navă americană, cea care a lansat Curiosity, o navă chineză, care și-a trimis rover, un vehicul, și o navă arabă. Arabii au sărbătorit 50 de ani de la înființarea Emiratelor Arabe Unite cu un foc uriaș, o salbă de artificii spre cer. Și noi suntem acolo. Ei se vor implica și în mersul pe lună. Vor cheltui petrolul de sub picioarele lor, de sub nisip, și se vor amesteca în toate acestea. Deci unde vom fi? Acolo vom fi. Planeta va merge la școală inevitabil. Inevitabil va merge la școală! Africa crește cu o viteză fabuloasă pe care nu o luăm în seamă, a trecut de un miliard de locuitori. Eu am fost la universități care sunt în Africa de Sud.

I.V.: La Stellenbosch!

A.M.: Da, dar și de la Egipt până la Maroc sunt universități deja puternice. Se schimbă lumea. Se schimbă foarte tare. Indonezia; copil fiind, citeam o carte pe care o aveam în minte, Aventurile submarinului Dox, era o cărticică în care, în Indonezia se pripășise un submarin nemțesc fugit, și intră, în junglă, cu șerpi pe străzi, Indonezia nu mai e așa. E o țară puternică. 200000000 de locuitori, care merg la școală. Când mergi la școală e cu totul și cu totul altă poveste.

Copilăria unui copil refugiat. Alexandru Mironov: „Am construit în podul casei submarinul Nautilus al lui Jules Vernes. Navigam cât mă ținea mintea”

I.V.: Dacă ar fi să recomandați un singur titlu din Jules Verne care ar fi acela?

A.M.: Douăzeci de mii de leghe sub mări. O fac din motive pur personale. Am învățat să citesc Năzdrăvăniile lui Păcală, cred că aveam patru ani jumate, și imediat părinții mi-au dat Douăzeci de mii de leghe sub mări. Am citit-o până la capăt. I-am citit-o și tatălui meu. Și, am construit în podul casei – stăteam refugiați pe lângă Bârlad, pe undeva – am construit submarinul Nautilus, dintr-o ciubară și nu știu ce, am navigat cât am vrut noi și cât ne ducea mintea.

„Puneți mâna pe carte! Nu s-a îmbolnăvit nimeni!”

I.V.: Domnule Mironov, vă mulțumesc mult. A fost o bucurie să vă am invitat și vă doresc să navigați încă mulți ani de acum încolo. În final aș vrea să vă rog să adresați celor care ne privesc și urmăresc acest podcast al meu, Avangarda, un gând, o urare, un îndemn.

A.M.: Puneți mâna pe carte. Nu s-a îmbolnăvit nimeni, nu a făcut rău nimănui mersul la școală și la bibliotecă, și atunci și viața o să vă fie mai ușoară. Eu am plecat în lume, am terminat un liceu foarte bun, Bălcescu, se chema, Carol I îi spune acum, și am plecat vorbind perfect două limbi, și știam matematica. Puteam să mă așez pe orice planetă. Aveam ce face, scoteam de la mine, din bagaj, ce aveam în minte, și asta însemna averea mea. Nu iahturi, nu palate, nu altceva.

I.V.: Mulțumesc mult!

A.M.: Cu mare plăcere!