DESPRE NEAOȘENIE, CURAJUL DE A FI AUTENTIC, ȘI STRICTEȚURILE LIBERTĂȚII, DINCOLO DE ARTĂ ȘI DE VIAȚĂ. UN PODCAST DESPRE DANSUL CA REVOLUȚIE PERMANENTĂ A LUI GIGI CĂCIULEANU

De când există nu a făcut altceva decât să reziste. Și-a ales ca deviză pentru artă și pentru viață „dansul, ca revoluție permanentă”. A fost educat într-un spirit cultural, poliglot, dar limbajul cel mai de preț pentru el a fost dansul, așa cum l-a descoperit mai târziu, fără a alege între clasici și moderni, pentru că tot ce îl interesează e, de fapt, universalul. Gigi Căciuleanu povestește în studioul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, despre întâlnirile destinale ale carierei sale, precum cele cu Miriam Răducanu, Maya Plisetkaya, despre anii petrecuți la Bolshoi și despre proiectele de la Opera franceză, despre pedagogia din spatele dansului și sacrificiile făcute chiar cu prețul propriei sănătăți pentru o carieră de succes! Marele artist și coregraf Gigi Căciuleanu îi mărturisește fostului ministru al Culturii stupoarea față de lipsa implicării textelor lui Molière în spectacolele de teatru astăzi, neocolind lecțiile mentalului colectiv român din operele lui Alecsandri și seducția față de revoluția intelectuală și artistică a lui Tzara. De altfel, vom vedea și de ce întoarcerea la neaoșenie este, în formula lui Gigi Căciuleanu, „Omul-Dans”, singura cale pentru a ieși din criza autenticității cu care se confruntă societatea contemporană. Care e dansul vieții lui Gigi Căciuleanu și de ce La vie en rose nu a fost întotdeauna și o realitate dincolo de scenă, aflăm în episodul XI al sezonului II al podcast-ului Avangarda!

Interviul poate fi ascultat integral accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=rQG5egheU2w

400 de ani de Molière. Gigi Căciuleanu: „Nu e depășit deloc!” Școala femeilor vs. Școala bărbaților sau invers? O dilemă actuală

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe dansatorul, coregraful, Omul-Dans, așa cum vedem în această carte album, dl Gigi Căciuleanu. Domnule Căciuleanu, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea!

Gigi Căciuleanu: Cu plăcere!

I.V.: Ne-am văzut recent la Timișoara, la premiera unui spectacol realizat recent la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara. Anul Molière. Sunt 400 de ani de la nașterea lui Molière. Școala femeilor vs. Școala bărbaților. În general am observat în ultimii ani că v-ați apropiat de clasici, de textele marilor clasici. Le-ați interpretat. De ce opțiunea pentru Molière și de ce această Școală a femeilor vs. Școala bărbaților?

G.C.: Da, de fapt, ne-am gândit, să îi spunem Școala femeilor vs. Școala bărbaților sau Școala bărbaților vs. Școala femeilor. A fost marea dilemă. Ideea dnei. Ada Hausvater. Am zis: „Am o idee, îmi place Molière de mult.” Îl cunosc, îl iubesc, pe toate fețele de foarte multă vreme. Chiar când aveam un teatru de păpuși mă foloseam de textele lui Molière care sunt extraordinar de spectaculoase, de jucăușe, de pline de spirit și foarte actuale. Nu e depășit deloc. Și ea mi-a spus: „Nu vrei Școala femeilor vs. Școala bărbaților”? Zic: „Da, o idee foarte bună!” Mi-a plăcut ideea, pentru că trăim într-un moment de conflicte din ce în ce. Și cuplurile, și cuplurile geografice, și cuplurile instituționale, și trăim toată ziua, bună ziua, într-o bătălie foarte tâmpită și destul de inutilă, dar care reprezintă pe undeva un fel de motor. Poate ne ajută să ne scuturăm un pic și să ne dăm seama că dacă primim o palmă, e pentru ceva, și dacă o dăm înapoi, nu e așa de rău.

Dincolo de Molière. Gigi Căciuleanu: „Această bătălie între divorț și căsătorie, între căsătorii nereușite și căsătorii silite mi se pare foarte actuală. Trăim cu toții niște dileme de cuplu.”

I.V.: Sunt puține totuși spectacolele Molière, s-a jucat destul de puțin Molière și sunt totuși patru sute de ani! Credeți că prin ochii de astăzi poate fi citit un astfel de autor?

G.C.: E foarte greu de tradus, cred eu, ca orice traducere, a oricui, dar Molière a scris foarte mult în versuri, care în franceză sună foarte cursiv, adică nu ai impresia că sunt în versuri, și nu am găsit traduceri în română, decât una din anii ’50, cu toate piesele lui Molière. De atunci, foarte curios, nu s-a mai tradus. Poate nu s-a mai montat și de aceea nu s-a mai retradus. Dna Hausvater are o asistentă care cunoaște limba franceză foarte bine și i s-a propus să traducă. Am tradus împreună, într-un fel. Ea a tradus, eu am mai adăugat, și e ceea ce ați văzut în acest spectacol este un Molière făcut harcea-parcea, dadaizat, și repuse cioburile la loc într-un anume fel ca să facă totuși un mozaic. De fapt, am rescris o piesă de Molière. Ideea Molière a fost a mea, de mult voiam să fac ceva, dar ideea acestui conflict pe care l-am imaginat așa, ca pe un fel de tablă de șah, fără pătrățele, în care cele două echipe se înfruntă, și se bat cap în cap, și această bătălie între divorț și căsătorie, între căsătorii nereușite și căsătorii silite mi se pare foarte actuală. Trăim cu toții niște dileme de cuplu.

Gigi Căciuleanu, despre efectul-Cometă al corpului nostru, în dans și în viață. Ce urme lasă conflictele noastre interioare?

I.V.: De unde vine conflictul acesta? Spuneați de conflicte geografice, conflicte între oameni! Trăim o epocă a conflictului! De ce nu e un timp al păcii și e un timp al războaielor, al conflictelor?

G.C.: Război și pace!Știu eu… Războiul e ca un fel de tăciune care stă undeva sub cenușă și la un moment dat izbucnește. Probabil și organismul uman e făcut din războaie. În momentul când dansezi îți dai seama de antagonismul dintre tot felul de lucruri, de bătălii care se întâmplă înăuntrul unui singur om. Am văzut tot felul de filme făcute de biologi despre ceea ce se întâmplă în corpul uman și este înfricoșător. Și în același timp te duce la ideea că o lume finalmente ca un ecran de televiziune, foarte năprasnic el, dar în spate, e o mățăraie enormă de fire, pe care nu le înțelegi de unde vin. Așa e făcut corpul nostru. Când dansezi, i-am spus la un moment dat unui dansator ca să îi explic ce vreau să spun, i-am zis: efectul Cometă. Tu te duci într-o direcție, dar în același timp o parte a ta nu vrea să se ducă, te ține înapoi. Această luptă… te duci în față dacă vrei să te duci în față, nu e așa ușor! Ca să dai ideea că traversezi un spațiu care nu este făcut din ceea ce este făcut, nu e aer, dar treci prin el. Dansezi ca și cum ai trece printr-un lichid vâscos, sau ca și cum ai trece prin apă. Ai un impediment, pe undeva, mișcările sunt împiedicate de tot felul de lucruri, iar lupta cu aceste piedici mi se pare că dă ceea ce se numește dans. Adică acest conflict permanent de care vorbeam, și care cred că e în natura oamenilor.

Cum a trecut Gigi Căciuleanu „Testul ipocriziei?” „Ipocrizia mică te ajută să treci peste ipocrizia mare, cum se spune, cu moartea pe moarte călcând”

I.V.: Apare un cuvânt în monologul de la sfârșit, din Școala femeilor vs. Școala bărbaților: „ipocrizie”. Acesta să fie cuvântul definitoriu care caracterizează relațiile acestea?

G.C.: Trăim la nivele de ipocrizie foarte diferite cu toții. Ne pomenim deodată zicând niște lucruri pe care și în care nu credem total. Nu știm de ce le spunem, ceea ce mi se întâmplă mie câteodată. Și deodată îmi dau seama că această ipocrizie mă ajută câteodată să trec testul ipocriziei, așa cum se spune, „cu moartea pe moarte călcând”. Ipocrizia mică te ajută să treci peste ipocrizia mare. Te iartă pe undeva. Mai spui o minciunică pe ici pe colo, și deodată îți trage o palmă: „de ce, ce nevoie ai de acest lucru”? Când ar fi mult mai simplu, căci cea mai bună minciună este adevărul. De la școală începând, stai în clasă și vrei să chiulești. Și îi spui profesorului: „Știți, mă simt puțin rău. Dați-mi voie…” „Da, du-te afară!” E o minciună. E o ipocrizie. Până la urmă îți pare rău de acel profesor pe care îl chinui, te întorci înapoi și ești mai bun decât erai când ai plecat.

Gigi Căciuleanu despre dreptul de a fi trăznit și neaoșenia care ne scapă de la criza de autenticitate

I.V.: Are André Gide în Pivnițele Vaticanului, Lafcadio, un personaj, și el vorbește mereu despre autenticitate. Obsesia mea, adevărul vieții mele este autenticitatea. De ce a pierdut lumea contemporană sau lumea modernă autenticitatea?

G.C.: Când am început Gala Hop, primul cuvânt pe care l-am rostit, pe care l-am împins așa, în spațiu, a fost cuvântul „neaoș”. Un cuvânt foarte frumos. Nu se poate traduce. E vorba de autenticitate. Dar e vorba, în același timp, de neaoșenia unui om simplu, combinată cu neaoșenia unui om foarte nesimplu. Un țăran care stă și păzește oile, și se uită cum se ridică soarele, cum se coboară soarele… Și e neaoș! Poate că și un foarte mare academician, savant, artist, ajunge până la urmă prin tot felul de combinații, pe sărite, să îl apuce pe Dumnezeu de picior și să fie neaoș. Mi se pare lucrul cel mai frumos și cel mai greu, nu doar de obținut, ci de acceptat. Lumea nu te acceptă ușor, dacă ești neaoș. „Aoleo, face pe nebunul!” Dar dacă ai curajul, în neaoșenia asta… Neaoșul e foarte legat de curaj, de îndrăzneală și de trăzneală, de curajul de a fi trăznit. Trăzneala se pedepsește. Și societatea nu te lasă să fii trăznit. „A, lasă e artist!” Dar dacă ești doctor, nu ai dreptul să fii trăznit! Cu toate că doctorii cei mai extraordinari pe care i-am cunoscut au fost niște trăzniți și m-au salvat de mai multe ori! De exemplu, când dansezi, nu există doctori pentru noi, pentru dansatori! Pe un dansator când îl doare ceva se duce la farmacie și începe să cumpere și începe să se ducă la babe, și la vrăjitori, și face spiritism, și face orice! Pentru că nu există un doctor care să spună, pentru că probabil nu există remedii, fiind foarte personal și foarte neaoș fiecare accident pe care îl trăim… De ce vorbesc despre asta? Pentru că fiecare dansator trăiește mereu cu durere, mereu ca un sportiv!

Gigi Căciuleanu, dialog cu Lari Georgescu despre mișcare. „Mișcarea e făcătură! Nu! M-a băgat într-o dilemă cumplită, mi-au trebuit ani ca să îi explic!”

I.V.: Ca un gimnast! Are o relație organică, e relația cu propriul corp, care e diferită față de alte domenii!

G.C.: Când dansezi, relația cu corpul nu e numai ca cea a atletului care își arată efortul. Ai voie să spui: „Da, domnule, fac tot ce pot, transpir, sar…” Trebuie să ascunzi toate acestea sub un rol. Pentru că în același timp un dansator dansează într-un teatru, joacă o piesă, se joacă foarte des pe el însuși, se joacă pe el însuși așa cum nu se știe nici el că este. Un coregraf te descoperă și te dezvăluie după cum ești. Iar relația cu corpul vine din două părți. Vine din afară, ceea ce vede lumea, și vine dinăuntru, ceea ce nu vede nimeni. Această ciocnire între ceea ce se întâmplă în corp, nu mai vorbesc acum din punct de vedere biologic. Vorbesc din perspectiva nebuniei unei mișcări. O mișcare este nebună! O mișcare este trăznită! Dar ca să fie neaoșă ea trebuie să fie lăsată în pace! Vorbim de Război și pace… E foarte încâlcit ce spun, dar e important să fie lăsată să fie. În același timp, ca să ajungă la o sinceritate… Așa l-am avut pe Lari Georgescu, în primul spectacol pe care l-am făcut, se numea „Oui, ba da!” Și i-am spus: „Te rog să fii sincer în mișcare!” „Cum e aia să fiu sincer în mișcare? Mișcarea e făcătură! Cum să fiu sincer în mișcare?” M-a băgat într-o dilemă cumplită. Mi-au trebuit ani ca să îi explic. Mi-au trebuit ani ca să explic despre ce este vorba în această autenticitate. Atletul are un singur scop, să sară un milimetru mai sus sau mai departe. Unde se va termina saltul ca să înceapă zborul? Când vezi că în fiecare zi e un milimetru mai încolo, un centimetru mai încolo….

I.V.: Recordul…

Limitele libertății în artă și sacrificiul propriului corp. Gigi Căciuleanu, amintiri despre Maya Plisetkaya: „A dansat pe scenă la Bolshoi, a fost numită ballerina assoluta în lumea întreagă dându-și capul peste cap și rupându-și gâtul în spate! Și cobora din poante când avea chef să coboare din poante. În pline piruete, deodată cobora, se întorcea pe călcâie, ca o țărancă! Și lumea înnebunea!”

G.C.: Da, dar până la urmă omul o să zboare! Ajungi la niște performanțe absolut extraordinare! Performanța dansatorului este mult mai homeopatică! Dacă performanța atletului este vizibilă, aplaudată, ca performanță, ai pus ștacheta mai sus și ai sărit: „perfect!”, la dansatori nu trebuie să o arăți. Ți se propune de la început, ți se spune în fața oglinzii: „Așa e bine, așa nu e bine!” Ți se propune ipocrizie de la început! Vă spun o anecdotă. Sunt invitat la Paris, la Saint Étienne, unde existau mai multe săli de dans. Acolo a început Roland Petit, un loc foarte magic! Și o doamnă care are cel mai mare studio, Madamme Goube, mă invită să particip la un simpozion la Sala Mare. Eu mă duc, pentru că o iubesc pe ea, mi-a dat sala de mai multe ori, și e o doamnă extraordinară. Fata ei e prim-balerină la Operă și cunoaște, știe carte! Asta vreau să spun. Și ajung la acest simpozion și văd cum stau deoparte doamnele de Clasic, coconate, așa, aranjate, stau așa frumos, și pe banca ailaltă, conflict, război, pacea în mijloc, o bucățică de pace, așa, doamnele de Contemporani. Tovarășele de Contemporani. Stăteau așa supărate, îmbufnate și rele. Eu nu sunt nici una, nici alta, sau și una și alta. Stau și mă uit. Vine Madame Goube cu niște fetițe de 6-7 ani, niște principese, drăguțe, roze, bleu, și le spunea: „Fiți frumoase, fiți prințese, ridicați brațul, faceți așa, floricele nu știu ce…” Bun, mă uit, zic foarte drăguț, la șase ani, ce naiba să faci! Facem pe floricelele. Bun, după aia revin la această idee la alt nivel. Se termină această demonstrație și vin, cobai, aceleași fetițe de 6-7 ani, care se duceau de la un profesor la celălalt. Deci după ce le-au dezbrăcat de rochițele și tutu-urile roz, au venit doamnele de Contemporan, și le-au îmbrăcat în ceva groaznic, în niște joarțe rupte și așa, și le spuneau: „Fiți urâte, fiți nasoale, nu fiți frumoase!” Așa, cu înverșunare. Între cele două au fost discuție. Doamnele de Contemporan s-au ridicat și au spus: „Madame Goube dă niște indicații foarte estetizante. Fii frumos! Ce înseamnă să fii frumos? Ești cum ești! Nu e bine să dai unui copil niște indicații de aparență!” Perfect, dar ele făceau același lucru! Nu am rezistat și m-am ridicat la sfârșit și am zis: „Astea nu sunt și ele? Când îi spui unui om să fie urât nu e la fel ca și când i-ai spune să fie frumos?” Deci această ipocrizie… M-am supărat foarte tare, dar s-au și supărat pe mine foarte tare atunci! Și mi-am dat seama că a fost foarte interesant de văzut acest lucru. Pe lângă enervarea de moment prin care m-am ridicat așa, mi-am zis: „Dar de ce? De ce, de ce să nu fie frumoasă sau să fie urâtă?” Care e problema? Problema e neaoșul. Dacă nu ești cum ești… Uitați-vă la cele mai mari figuri de dans: Maya Plisetskaya, Rudolf Nureyev, Baryshnikov, sunt oameni care au transgresat clasicismul, au făcut niște trepte, au făcut toate lucrurile cum trebuia, și la un moment dat Maya Plisetskaya și-a dat capul peste cap! Nu ai voie la balet! La balet stai cu gâtul întins! Ei bine, a dansat pe scenă la Bolshoi, a fost numită ballerina assoluta în lumea întreagă dându-și capul peste cap și rupându-și gâtul în spate! Și cobora din poante când avea chef să coboare din poante. Eh și ce? Focul stă la fel? Câteodată se urcă, câteodată coboară! În pline piruete, deodată cobora, se întorcea pe călcâie, ca o țărancă! Și lumea înnebunea! Înnebunea! Pentru că i-a atins pe oameni cu această coardă sensibilă a neaoșului și a ipocriziei care ni se cere să o cultivăm de dimineață până seara și deodată i s-a dat voie! Și omului i s-a dat voie să vadă altceva și a văzut altceva! Ceea ce a făcut o viață Miriam Răducanu! Întotdeauna s-a certat și cu modernele, și cu nemodernele, și cu clasicele, ea a făcut ce a fost ea! Isadora Duncan! Această neaoșenie te duce spre universal! Ipocrizia de moment te duce la niște momente. Ok, e foarte frumos…

I.V.: Modă!

G.C.: Modă, și aia e bună! Pentru că presupune niște trepte. Și modele sunt niște trepte pentru că treci prin ele.

Secretul artei lui Gigi Căciuleanu, deconspirat: „Nu mă interesează nici modernul, nici clasicul, ci universalul”

I.V.: Cum se face că Gigi Căciuleanu, care e foarte modern, foarte contemporan, punând tot timpul în discuție lucrurile acestea ale actualității artistice, se întoarce mereu la autori clasici? Am vorbit de Molière. Ați făcut la Teatrul Național din București „Chirița sau Jocul de-a”, care încă se joacă, e în repertoriul teatrului. Pentru că dacă împărțim la doi patru sute, ne ies două sute de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri, aniversare ratată din punctul meu de vedere anul trecut.

G.C.: Păcat!

I.V.: Un personaj extraordinar de interesant, dintr-o generație extraordinară, probabil singura generație sincron cu Europa, în plan cultural și politic, pe care a avut-o România, pașoptiștii. Cum de vă întoarceți mereu la clasici în ciuda acestei viziuni foarte moderne pe care o aveți?

G.C.: De fapt, nu mă interesează nici modernul, nici clasicul, ci universalul! Atemporalul! Molière, Shakespeare, Caragiale sunt atemporali. Chiar dacă ei desenează o epocă, au o putere, au un har! Au acest har! Care nu este și nu se poate clasa într-o epocă sau într-o zonă! Poate că cei care au scris Miorița, care au scris și au inventat Miorița, poate nu știau gramatică, și totuși, au făcut o capodoperă!  Are Ismail Kadaré o carte greu de citit, care se cheamă Dosarul H, în care vorbește despre H ca Homer. Vorbește despre barzii aceia care au inventat Homer, care au inventat aceste Iliade și Odisei și tot felul de balade nescrise, și care orbeau! Ideea lui este că orbeau din cauza faptului că trebuiau să își interiorizeze niște lucruri și atunci nu mai aveau nevoie de aparența imediată a viziunii. Așa explică faptul că Homer era orb! Și că acești oameni care cultivau chiar acum, în Munții Albaniei, unde s-au născut aceste Iliade și Odisei, acești oameni care recită în fața focului, nu la televizor, sunt orbi, pentru că nu au nevoie să vadă. Se duc undeva mai departe! Mă întrebați adineauri de ce mă întorc la clasici. Nu mă întorc la clasici. Cu toate că, vedeți, clasicismul e o dovadă! Au trecut 400 de ani! Ah, unii nu rezistă nici măcar zece minute!

Despre rezistența artiștilor în timp. „Madame Plisetskaya, la ce vârstă ar trebui o balerină să se oprească din dansat?” „Sunt unele care nici n-ar fi trebuit să înceapă!”

I.V.: Sau 200 de ani!

G.C.: Sau 200 de ani la Alecsandri! Mă întorc la Alecsandri după aia! Mai am niște povești mai frumoase și foarte intime. Mă întorc la Maya Plisetskaya, care a fost invitată la o emisiune de televiziune. Ea credea că o să își facă reclamă pentru spectacol. Și stă și așteaptă, cum era ea, așa. Și se ocupă acest moderator de alții, numai de ea nu. Și ea stă și nimic. Și deodată se întoarce înspre ea. Ea nu știa că este vorba despre o emisiune de geriatrie. Se întoarce spre ea și spune: „Madame Plisetskaya, la ce vârstă ar trebui o balerină să se oprească din dansat?” În Franța se întâmpla treaba asta. Ea dansând Moartea Lebedei până la… Ea a ascultat în cască și așa, cu alura ei de imperatriță, a zis: „Sunt unele care nici n-ar fi trebuit să înceapă!” Deci clasicismul ei e rezistența în timp. Atemporalitatea, e foarte curios, că vine de la o rezistență în timp. Cum de a rezistat Molière să îi placă unui rege nebun, unui rege cu ifose, dar extraordinar, care a făcut Franța ce este, și în același timp brutarului sau precupețele care veneau să se uite la piese lui la bâlci sau acolo unde le dădea? Și cum de a putut să placă Shakespeare și unora și altora, și conților, celor care l-au subvenționat de fapt, și omului de rând, care venea să îl vadă? Așa a făcut și Alecsandri care a avut curajul să scrie o Chiriță. Eu m-am îndrăgostit de Chirița de mult, de copil fiind, l-am văzut pe Miruță Gheorghiu jucând această Chiriță. Era mic de tot, aveam o vară care era prima balerină la Iași, Natașa Vronski, mă duceam să o văd…

I.V.: Ce nume, ce frumos!

G.C.: Da, da! Și mă duceam să o văd dansând, bineînțeles. Abia intrasem la școala de coregrafie. Și m-a dus, a zis că poate nu o să îmi placă. Mi-a plăcut la nebunie! L-am văzut pe Miruță Gheorghiu! Nu știu ce mi-a plăcut, ce poate să înțeleagă un copil decât neaoșenia acestui om care a reușit… de atunci nu l-am mai văzut! Dar mi s-a părut extraordinar de adevărat. Nu faptul că un domn s-a deghizat în doamnă! Nu asta! Ci măiestria cu care a știut să intre în pielea unui personaj care întotdeauna m-a făcut să plâng pe undeva! Chirița e un personaj ca Burghezul Gentilom al lui Molière. E un personaj de femei care vrea să se emancipeze, care nu vrea să stea să facă dulceață! Ea vrea să fie isprăvnicească, cine știe, poate și mai mult. Așa cum întotdeauna la Monsieur Jourdain am avut o lacrimă în colț de ochi când l-am văzut, și învăța să danseze, învăța filosofie, învăța scrimă, acest burghez care era oprit… venind spre neaoșenie. Neaoșenia acestor oameni… poate personajul m-a prins mai mult decât actorul! Ce a înțeles un copil din ce poate juca un actor? Eu am trăit personajul! Un copil vede personajul, nu vede mecanismele din spate! Și doi trei ani după aceea, m-am străduit din motive personale, am fost dat afară din școala de balet și a trebuit să supraviețuiesc într-un fel la școala de stat.

Premiant, dat afară de la școală, pe motive de dosar. Copilăria lui Gigi Căciuleanu: Ca să supraviețuiesc, am făcut un teatru de păpuși!”

I.V.: De ce ați fost dat afară?

G.C.: Pe motive de dosar! Adică tata a fost dat afară din servici, mama nu a putut să lucreze. Iar în același timp, la școala unde intrasem, s-a dat o cotă de copii din țărani, muncitori, care trebuiau să intre și să învețe artă! Era o cotă! Nu știu, 20. Și atunci nu mai era loc și pentru mine. Cu toate că plecasem acasă cu Premiul I și cu multe cărți, și eram convins că am trecut clasa, tata a fost să se uite pe liste și nu, nu eram trecut. Și m-a dat afară. Ca să supraviețuiesc am făcut un teatru de păpuși. În acest teatru de păpuși, primul lucru pe care l-am făcut a fost: „Toată lumea azi fumează din Chirița!” Nu știu de ce, mama mea fuma enorm! Mama, ca să supraviețuiască unui lucru groaznic, traducea foarte mult și nopți întregi stătea și fuma patru pachete de Mărășești și eu dormeam în aceeași cameră cu ei! Acest fum de țigară mi-a legănat copilăria!

Bicentenarul Alecsandri, o experiență ratată. Gigi Căciuleanu despre actualitatea Chiriței: „Am ridicat-o pe poante, am făcut-o soprană!”

I.V.: Fumul timpului, cumva!

G.C.: Da, fumul timpului exact! Deci legătura cu Alecsandri mai e pe undeva și tot așa, copil fiind… Copil fiind se întâmplă toate și de atunci se trag toate, cred eu. În orice caz, mie de acolo mi se trage și nu cred că o să mă vindec!

I.V.: Care e actualitatea Chiriței? A venit Chirița la București? S-a emancipat? A reușit?

G.C.: Vorbesc de spectacol?

I.V.: Vorbeam de personaj! Care traversează timpul! Chirița of Bîrzoieni!

G.C.: Da, eu am ridicat-o și pe poante, am făcut-o soprană! Pentru că am vrut ca această Chiriță să nu vorbească neapărat cu accentul moldovenesc, nu accentul moldovenesc o face Chiriță, ci încă o dată, ideea de a se urca mai sus! De ce s-au urcat balerinele pe poante? Pentru a fi mai înalte, să se apropie de zbor! Nu era balet pe poante, s-a dansat foarte multă vreme fără poante! Deodată s-a urcat în poante, adică, așa cum probabil la un moment dat un pește a ieșit din mare și a zis: „Ia uite ce frumos e, hai să zbor!” Și a zburat! Așa ni se spune, așa ne spune Darwin. La un moment dat dacă îți pui în cap câteva milenii să îți crească aripioare, poate îți cresc și zbori, nu poți să știi.

I.V.: Poantele e un cuvânt polisemantic.

G.C.: Da, polisemantic, mai ales că e plin de poante și la Alecsandri! Eu am băgat în acest spectacol, Chirița, și lucruri din alte piese, care mi s-au părut foarte actuale! Vorbește de moravuri de o manieră extraordinară, aproape caragielească, dacă nu mai mult decât caragielească! Nu știu cine s-a inspirat din cine, dar e foarte interesant că acest Alecsandri sub aparență și acel rege al poeziei, veșnic tânăr și ferice, cum îi spune Eminescu….

I.V.: După ce îi dăduse Franța premiu, la Montpellier!

G.C.: Da, a putut să ne înfigă în insectar pe noi, oamenii! Așa cum Molière a făcut-o, așa cum cei mari știu să o facă! Și cum spuneați adineauri, nu a fost sărbătorit… nu sărbătorit, dar… e foarte păcat…

I.V.: Bicentenarul nașterii! E unul dintre reprezentanții cei mai interesanți ai unei generații sincron cu Europa, care a fost în 1848! A fost nu numai un mare scriitor, dar și-a asumat și niște responsabilități atunci; era o ocazie foarte bună să ne întrebăm cine suntem noi și ce am vrut? Avem totuși puține revoluții. Cea de la 1848 ar fi trebuit să o marcăm altfel.

G.C.: Mai ales că a fost marcată de Alecsandri cu frumusețe, nu numai cu zbucium! Și cu frumusețe! „Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă!” E o minune această imagine iarna! Sau „Soarele rotund și palid se prevede printre nori/ Ca un vis de tinerețe printre anii trecători!” Este o minune, e un peisagist extraordinar și un peisagist nu numai al geografiei, ci al înăuntrului. Aceste versuri mi-au deschis simțurile, ori de câte ori mi le-am spus! Pentru că sunt foarte frumoase ca limbă, el cunoștea franceza foarte bine și ar fi putut scrie în franceză, și poezia lui are un iz european, transcende într-un fel nu numai satul românesc, ca să se ducă spre satul omenesc!

Regretul lui Gigi Căciuleanu: „Nu înțeleg cum în România nu e jucat Molière

I.V.: Pleacă de la Mircești, într-adevăr, nici acolo nu arată deloc bine conacul de la Mircești! Mesajul lui este universal. În Franța cum a fost celebrarea lui Molière la cei 400 de ani, dacă e să facem o comparație? Sigur, sunt și alte exemple, dar astea îmi vin, pentru că de ele vorbim acum!

G.C.: Molière are deja un templu la Paris care este Comedia Franceză! Este un templu! E așa frumos cum se comemorează în fiecare an, nu numai la 400 de ani! Dar, de exemplu, sunt obișnuiți în acea zi să se adune actorii și să zică fiecare câte o replică! Cum să alegi o replică, să pescuiești din tot noianul acela de lucruri fantastice o replică? Și totuși în fiecare an găsești altceva. Iar această îmbinare de hodoroance-troance, pentru că sunt luate de ici și de colo, dar impresia unui tot unitar! Și e cea mai frumoasă celebrare pe care poți să o faci! Bineînțeles, și să îi joci piesele! Nu înțeleg cum în România nu e jucat Molière! Nu înțeleg! Nu înțeleg de ce! Pentru că s-ar potrivi foarte bine cu foarte multe lucruri contemporane! Ar fi interesantă și limba franceză, pentru că și ea se pierde! Se pierde! De aceea, limba lui Molière, în afară de piese, de personaje, tot așa cum e și limba lui Alecsandri… sunt instrumente extraordinare de supraviețuire! Dacă vine potopul peste noi odată și nu mai rămâne nimic, să rămână numai asta și ne-ar salva!

România, L’Om Dada? Revoluția inteligentă, făcută de un intelectual român: Tristan Tzara. „S-a întâmplat să fie și artist”

I.V.: L-ați pomenit pe Lari Georgescu! În 2016 ați făcut împreună L’Om Dada, am fost împreună la Teatrul Național, am văzut acel spectacol. Ați făcut acel spectacol doar pentru că era centenarul Dada în România? Au fost și 120 de ani de naștere de la nașterea lui Tristan Tzara după aceea, dar de ce, de ce v-ați apropiat de dadaism?

G.C.: De fapt, eu lucrez întotdeauna cu oameni care mă „gâdilă” multă vreme. Adică nu am… I-am vorbit dlui Mareș, i-am spus: „Uite, am o idee cu Tristan Tzara!”, și el mi-a zis: „Știi că e anul Tzara?” Nu știam că e anul Tzara dar s-a potrivit. Atunci Caramitru a zis: „Ok!” și s-a potrivit să fie. Pe undeva lucrurile se potrivesc a fi. Vă dau un exemplu. Un exemplu foarte frumos de la școală. Când am învățat la fizică, poate știți experimentul acela cu o foaie cu fier. Adică pe o foaie de hârtie se pun niște firimituri de fier și un magnet dedesubt. Și deodată acele lucruri se organizează. Acel haos se organizează într-un ceva. Așa cum o coregrafie se organizează de nu știu pe unde. La fel lucrurile se cristalizează de nu știu pe unde. Cineva a zis foarte bine că mașina cu aburi a venit, a apărut atunci când a fost timpul mașinii cu abur. Câteodată nu există niște de ce-uri și poate acelea sunt cele mai puternice. Chiar și acest om, dada, pe teme, pe nebuneli, pe trăzneli, dadaismul acesta a fost o chestie extraordinară! A fost o revoluție! O revoluție inteligentă, adică o revoluție făcută de un intelectual, de niște intelectuali, care s-a întâmplat să fie și foarte mari artiști, care și-au permis și au transgresat niște lucruri. Întotdeauna mi-a plăcut Tzara și nici nu am știut că este român Tzara! Știam de el…

I.V.: Născut la Moinești!

G.C.: Pe urmă am aflat și am și uitat. Dar nu asta contează. E vorba de faptul că nici în Franța nu a fost chiar cum trebuie, chiar pe linie, cum se spunea pe vremuri!

Tragediile oamenilor neaoși. Gigi Căciuleanu: „Ivănescu la un moment dat nu avea nici ce mânca, alerga de colo-colo”

I.V.: Era neaoș!

G.C.: Da, era neaoș, a rămas neaoș și a avut curajul unor lupte pe care după aia le-au avut alții. Bine, eu am trăit cu niște poeți români pe care, absolut din întâmplare, așa a fost să fie, i-am cunoscut din școală. Kugler, Ierunca, Dimov…

I.V.: Leonid Dimov!

G.C.: Leonid Dimov! Ivănescu…

I.V.: Mircea Ivănescu! Era și traducător!

G.C.: După aceea am știut că este și traducător! Știu că Ivănescu la un moment dat nu avea nici ce mânca, alerga de colo-colo. De unde știu treaba asta? Știu de la domnul Cornel Răducanu care lucra la Revista Lumea și care l-a angajat acolo, la Revista Lumea, pe acest domn Ivănescu care nu era, hai să zic, apolitic, dar era total… nu era pe linie, cum se spune! Dar acești oameni au reușit, de fapt, reușesc, pentru că îi citești în ziua de astăzi, să te aducă undeva, să te pună cu picioarele în cer și cu capul jos pe pământ! Și să te bulverseze! Asta înseamnă Revoluție! Să întorci ceva pe dos! Ceea ce faci în dans e o revoluție permanentă! La un moment dat am avut eu o lozincă! Dansul meu este o revoltă permanentă!

Deviza de aur a artei lui Gigi Căciuleanu: „Dansul meu e revoluție permanentă! Am compus un dans stând la pat, culcat!”

I.V.: Acesta e Troțki! E teza lui!

G.C.: Da, așa este! Dar prima mea coregrafie asta a fost: am intrat la Operă și a trebuit să particip la un concurs de dans. Adică nu a trebuit. Toată lumea, colegii mei, s-au înscris la Varna, unde era singurul concurs de balet. Și eu nu aveam nimic pregătit. Și am zis: „bine, mă duc și eu!” Trebuia să prezint niște variații clasice, niște dansuri din balete clasice, un ceva modern, adică ceva mai nou, mai neaoș, și în etapa trei ceva din repertoriul operelor. Eu aveam, tocmai se montase Petrushka, la Opera din București, cu mine era protagonist Tilde Urseanu a montat pe mine, deci aveam etapa trei, aveam ceea ce învățasem la școală, Flăcările Parisului, Don Quijote, și toate aceste variații învățate pe de rost, și îmi lipsea partea a doua, asta mai modernă. Toată lumea avea, muncea… și eu zic ce să fac? Între timp, Dan Mastacan mi-a dat o casetă cu Ray Charles. Și am pus-o seara, toată. M-am culcat, stăteam în pat. Și ascult caseta aia, așa. Și deodată mă văd întorcându-mă pe dos, că începusem de la Revoluție. Mă văd foarte clar că trebuie să mă întorc pe dos, adică să mă duc cu capul în jos și picioarele în sus. Și așa începe acel dans, pe care l-am compus stând în pat, culcat! Deci am compus ceva care se întâmplă la verticală, stând la orizontală. Dar mintea nu e niciodată orizontală. Mi-am inventat acest dans și a doua zi m-am prezentat la concurs! La Operă, unde te admitea să te duci acolo. Și am dansat acest dans. Mi-am spus: „Nu or să mă ia, și?” M-au luat! Pe urmă a trebuit să îl fixez, acel dans. Am ajuns la Varna, am dansat prima parte, Flăcările Parisului și Don Quijote, și acolo mi s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Eu mă învârteam foarte bine, aveam piruiete! Îmi plăcea, învârteala face parte și ea din această revoluție permanentă, te învârți!

Gigi Căciuleanu, boicotat la Concursul Internațional de la Varna? Despre întâlnirea de pe plajă cu Galina Ulanova: „Și Galina mă cheamă, mă convoacă… te cheamă Galina Ulanova parcă te chema la Brejnev, așa era!”

I.V.: Mișcare!

G.C.: Mișcare! Și înaintea mea, când repetam, repetam noaptea, însemnând de la 1 până la 5 dimineața, pentru că se întâmpla afară, covorul era foarte cald și nu se putea. Iar după aceea se întâmpla tot spectacolul. Eu mi-am repetat lucrurile și m-a văzut un coleg din altă țară. M-a văzut că mă învârteam. Și s-a dus! Și când a venit o mică pauză, a pus un sacâz pe jos! Ca să mă împiedice să mă învârt. A pus sacâz! Eu când vedeam că pune sacâzul ăla mi s-a făcut rău! Tot sacâzul ăla strica învârteala, îmi inventasem și o piruieta, aller-rotour, îi spuneam eu, adică mă învârteam nu știu câte într-o parte, nu știu câte în partea ailaltă și nu știu câte în partea astalaltă! Ceea ce nimeni nu făcea, mai fac câte un pas de vals între! Mă duc. Și încep variația, și începe partea cu pirueta, și încep și mă întârt trrrr! Și mă învârt neîntrerupt, și mă duce învârteala așa, și cum termin aia, aplauze și foarte bine! Am descoperit în pantoful de dans – se întâmpla afară lucrul acesta – o capsulă de bere sau de la coca-cola, înfiptă. Am putut să mă învârt pe acel vârf! Am trecut în etapa a doua și îmi dansez dansul pe care toată lumea îl iubea foarte mult. Aplauze foarte tare, aplauze foarte tare! Atât de mari aplauze că nu ai voie să ieși la saluturi, trebuie să închei ce ai de făcut și pleci. Eu mă demachiam, mă dezbrăcam, și lumea încă mai continua. Și așa cum eram, a trebuit să ies. Bun, gata, ca la școală! Am trecut sigur! Nici nu m-am uitat. Și a venit la mine responsabila, era coana Benador, care se ocupa de cei care veniseră de la Opera din București, și îmi spune: „Știi, nu ai trecut în etapa a treia!” „Cum nu am trecut în etapa a treia?” „Nu, nu ai trecut!” „Perfect, nu am trecut, nu am trecut!” M-am dus, am băut bere, m-am dus la plajă, și două trei zile trec, că e lung concursul, m-au ținut la ei în cameră, dormeam cu capul în cameră și cu picioarele pe balcon pentru că trebuia să plec dacă nu mai trecusem mai departe, trebuia să părăsesc concursul. Eu am stat acolo. Vin de la plajă, pleașca-pleașca, și coboară pe scărița aia, era la Varna, pe plaja aceea, la Nisipurile de Aur, coboară Galina Ulanova, marea Galina! Era ca și când ar fi fost piramida lui Keops! Era Președinta Juriului. Coboară, era seara laureaților, seara celei de-a treia probe, și îmi zice: „Ce ne vei dansa în seara asta?” Zic: „Nu vă dansez nimic, că m-ați dat afară!” Zice: „Cum v-am dat afară?!” Nu știu cum m-a recunoscut, eram în chiloți, și ea, cum era, și s-a întors înapoi, a renumit juriul. După aia mi-a povestit Irinel Liciu, care fusese în juriu, și a spus: „A pus toate notele!” Știți, în aceste lucruri se dau afară extremele. Toată lumea m-a notat foarte bine dar ca să facă o medie, singura care nu m-a notat bine a fost Alicia Alonso, care mi-a dat 1 din 20, cum zic americanii. Ea nici nu vedea bine, și nu dansam ce se dansa atunci. Eu dansam de ale mele, neaoșe. Și Galina mă cheamă, mă convoacă… te cheamă Galina Ulanova parcă te chema la Brejnev, așa era.

I.V.: Era mai simpatică, în orice caz…

G.C.: Și mai am povești cu ea, dacă mai avem timp.

Cum arată La vie en rose în pașii lui Gigi Căciuleanu?

I.V.: Avem!

G.C.: Galina Ulanova zice: „Știți, nu mai putem să revenim, pentru că s-a votat și în seara asta. Dar vă putem da un premiu de coregrafie!” Ah, perfect, zic: „Minunat!” Primul meu premiu internațional de coregrafie cu acest dans, Mess-Around, nu e din întâmplare, pe muzica lui Ray Charles, și l-am dansat ani de zile, ani de zile. Cu ăsta m-a văzut Cardin, cu ăsta m-a văzut o Europa întreagă, cu acest dans invitat la orizontală, fără să îl repet.

I.V.: E dansul carierei dvs., sau în orice caz, unul dintre ele. Care ar fi dansul la care țineți cel mai mult?

G.C.: Acesta ar fi unul dintre ele. Un altul este La vie en rose, la care țin foarte tare, pentru că, tot așa, l-am inventat la școală, la școală fiind, și l-am dansat o viață întreagă, și e și filmat, filmat de Silvia Ghiață la TVR și e și pe Youtube. Dar e deja ani de zile după… în fine, dar e un dans la care țin foarte mult deja pentru mesajul pe care îl zice, cu La vie en rose. Foarte des viața nu e roză, mai ales când lucrezi cu corpul tău și cu persoana ta în întregime ai foarte multe momente grele în care viața nu e roză. De fiecare dată când a fost mai gri și mai cenușiu, „Cri, cri, cri, toamnă, cri, nu credeam că o să mai vii”, așa și eu, dansam La vie en rose, pe care îl dansez și acum.

Cel mai mare sacrificiu al lui Gigi Căciuleanu, făcut pentru carieră: „Coloana vertebrală!”

I.V.: Care e sacrificiul cel mai mare pe care l-ați făcut pentru carieră? Ce ați plătit cel mai scump?

G.C.: Coloana vertebrală. Pe care o plătesc de la vârsta de 17 ani, trăiesc și dansez o viață cu mai multe hernii discale, care au trebuit operate acum, recent, de abia, și Slavă Domnului… vorbeam de doctorii aceia neaoși. Tot așa, mergeam la Operă, abia mă târâiam. Aveam momente în care mă duceam la Teatru, la Operă, vă dați seama, Un american la Paris, care era foarte fizic, și mă ducea un coleg cu care eu lucram la Grădina Icoanei, și el stătea pe Dumbrava Roșie. Și acest coleg mă ducea în spate literalmente la Operă. Ajungeam, îmi puneam costumul și dansam. Prin ce miracol, nu știu. Și iarăși, mă duceam și stăteam în pat. Un an de zile nu am putut să fac studii deloc, am lucrat numai mișcări foarte mici. De unde vin alea? Șchiopătând, merg, deodată vine în fața mea un domn, care vine spre mine, așa, și zice: „Mâine vii la mine imediat!” Zic: „Nu știu cine sunteți!” „Te doare spatele, ai aia, aia și aia!” Un doctor neaoș. Un doctor nebun, dat afară din Ordinul Medicinilor pentru că, reumatolog fiind, spunea că reumatismele nu există. Trata totul prin mișcare. Am avut noroc prin Miriam, Miriam îl cunoștea foarte bine. M-am dus la el și încetul cu încetul m-a făcut să fac mișcări foarte mici, revin la ideea de homeopatie, mișcări foarte mici, așa, cu tact. „Cum Dumnezeu din asta să sar în sus și să fac ceva?” „Ai să vezi!” Și așa s-a întâmplat. Mi-a repus ceasornicul să remeargă și chiar să meargă mai bine ca înainte. Acest doctor care era exmatriculat din breaslă, pentru că nu era pe linia lor.

Gigi Căciuleanu despre experiența de studiu de la Bolshoi: „o experiență nu exclusivă, ci inclusivă”. Cum i-a trimis tatăl său prin Galina Ulanova o pereche de mănuși și un fular?

I.V.: Spuneați de o anecdotă cu Galina Ulanova. Să nu trecem peste acest moment!

G.C.: Da! La Moscova, am fost trimis imediat după școală, și începusem deja nocturnele cu Miriam. Și deodată am avut această oportunitate să plec la Moscova, la specializare, la Bolshoi. Și zic: „Nu, nu mă duc, că am alea…” Miriam a zis: „Te duci și înveți carte, băiatule, te duci și înveți”. Bun, m-a obligat aproape. Mă duc. Frig, în noiembrie, multe aventuri am îndurat, dar una dintre ele… Galina Ulanova face un turneu la București. Tata, care era și el foarte neaoș, lucra în acel moment, traducea filme. Era chemat, știind foarte bine multe limbi, cu actori ruși, sovietici, cehi, polonezi, francezi care veneau în țară și pe care el îi însoțea. A știut de acea Galina Ulanova și a zis… Nu, am început pe dos. Eu sunt la Moscova. Și deodată aud în microfon la difuzor: „Căciuleanu, vă duceți imediat la Galina Ulanova la birou, la cancelarie…” Deci când te cheamă Galina Ulanova te duceai ca la Papa de la Roma. Mă duc la ea, tremurând aproape, deja mă știa, pentru că asta era după Varna, și mă duc la ea și ea zice: „Ah, știți…” – foarte drăguță – „l-am cunoscut pe tatăl dvs…” Zic: „Cum dracu` l-a cunoscut pe tata? De unde și până unde?” „Da, uite, mi-a dat niște mănuși și un fular pentru dvs.” Într-o punguță. Galina Ulanova mi-a adus într-o punguță niște mănuși și un fular de la tata, din București. Deci tata, cu un tupeu extraordinar: „Băiatul meu moare de frig la dvs. la Moscova, trebuie neapărat să îi duceți aceste lucruri”. Dar a zis: „Tatăl dvs. e așa de simpatic, am stat cu el foarte multă vreme, cred că l-a simpatizat pe el mai mult decât pe mine. Eu am plecat tremurând de acolo… vă dați seama că am pupat mănușile alea…

I.V.: Mănuși și fular! Cât de formatoare și de exclusivă a fost experiența pe care ați avut-o la Bolshoi?

G.C.: Nu a fost exclusivă deloc, a fost inclusivă. Am învățat foarte multe, am avut un noroc chior. Am nimerit peste un profesor, Varlaamov se numea, săracul s-a prăpădit foarte tânăr, dar el avea în grijă băieții ieșiți de la școala lor de coregrafie. Prima clasă intrată în teatru. Deci era și cazul meu, al Marinel Ștefănescu, Cristina Saru și Cristina Pora. Eram patru. Și am căzut noi doi băieți în sensul frumos al cuvântului între mâinile lui Varlaamov. Ne cerea numai excese. Unde un balerin face două tururi în aer, el cerea triplu tur. Unde făcea un dublu cabriole, adică o bătaie, el cerea triplu, sau dacă puteai mai mult. Unde ți se cerea între châssis, adică sari și faci așa, încă un pic înapoi, el cerea châshuit. Eram ca într-o școală de circ, eram ca la o școală în care excesul, excesivitatea, această nebunie pe care a băgat-o în noi și pe care voiam să o depășim, că fiecare voia să facă mai mult ca celălalt… În același timp, soliștii mari, Maya Plisetskaya, Fadeichev, după bară, se așezau cu piciorul pe bară și se întindeau și se mai tolăneau. Deci nouă ni se dădea voie, aveam voie să intrăm la clasa lor. Și făceam studii și cu un enorm profesor, Messerer, care a fost un enorm pedagog de dans. M-a învățat un lucru extraordinar. Vorbeam de homeopatie. Nu lucrurile mari sunt alea importante. E așa: Messerer venea în clasă, era bătrân, spunea ceva, dar trebuia să fii atent să înțelegi ce voia să zică, ce exercițiu dădea. La un moment dat face un manège din ăla de sărituri, assambleuri din alea de sărituri, în care te învârți de două ori și cazi, mergi, mergi, faci pas, sari în aer, ca la patinaj. Alea! Pas, pas, și te duci! Bun, eu făceam la stânga, îmi ieșea foarte bine, la dreapta, când trebuia să fac, nu mi se așa… faci un manège, adică vii în cerc, așa… și Messerer stă așa și râde, așa, pe sub mustață, „Tâmpitul ăsta habar nu are ce poate să facă”, cred eu că gândea el, așa sper… și trec pe lângă el, și el doar așa m-a atins, ușor, și abia atunci am înțeles că o săritură în aer e cea în care trebuie să îți iei avântul dinăuntru, adică au dedans, cum se spune, înspre înăuntru. E o săritură en dedans, adică înspre înăuntru, dar el m-a atins înspre în afară, cu celălalt șold. Și atunci am înțeles, vorbeam de acest conflict adineauri, en dedans, acesta, era contrabalansat de un impuls en dehor, trebuia pur și simplu să nu zic doar, ca un tâmpit, „du-te-năuntru, du-te-năuntru, du-te și în afară!” Și abia atunci pac! Mi-a ieșit! Și de atunci am făcut mișcarea asta o viață! Cu un deget!

Desatelizarea lui Gigi Căciuleanu: „Tehnica înseamnă libertate!”

I.V.: Cu un deget! Vă ascultam și mă întrebam cât e libertate și cât e tehnică în coregrafie?

G.C.: Tehnica înseamnă libertate, așa cum dacă cineva știe gramatică și scrie foarte bine, poate scrie mai bine în limba aceea decât dacă nu ar ști limba sau gramatica. Cred eu. Dar nu e un scop în sine. Performanța e foarte bună până la un punct, dacă e în slujba a ceva. Dacă e pe dos, atunci devine divertisment, dar rămâne acolo. Deci acest joc pervers și în același timp amoros, acest joc de conflicte, de care vorbeam adineauri, în care tehnica te ajută să faci niște lucruri dar te și împinge dacă vrei să ieși din ea și să te smulgi… Am găsit eu un cuvânt care cred că există și în română, a zis cineva că nu, o desatelizare, adică să ieși din situația de satelit. Ce face un satelit când iese de pe orbită și pleacă nu știu unde? Deci dacă știi să te desatelizezi de acea tehnică, învață tehnică atât cât poți. Niciodată nu o să fii prea bun. În tehnică vorbind. Niciodată nu ai să știi. Gramatica franceză e o limbă diabolică, grea, eu scriu în franceză și am făcut acea dictare, cum se face în fiecare an, și la un moment dat un ministru al Culturii, nu vreau să spun care, de pe vremuri, a făcut și el acea dictare, la televizor. Deci eu fac dictarea acasă și se dau rezultatele. Eu am făcut 17 greșeli, și domnul ministru a făcut 17 și jumătate. Dar greșeli cumplite, totul e considerat greșeală. Și un accent pus greșit, și mai ales conexiunile de acord. Dacă verbul e la mama dracului și după aia nu știu câte fraze urmează și substantivul îl ai pe dincolo, dacă nu ai acord, toată chestia cu complementul direct, și nu știu ce… deci eu am vorbit franceză fără să învăț. Pe urmă am început să învăț. Am zis hai să înțeleg cum naiba funcționează. Eu nu conduc mașină, nu am știut niciodată și nici nu vreau să conduc, dar știu că șoferilor adevărați le place ideea de a schimba vitezele. Deci ideea de a putea declina și conjuga este o voluptate. Eu știu și rusă foarte bine, tot așa, o știu de la bunica, dar apoi a trebuit să o învăț, pentru că verbele sunt așa și nu invers. De ce, de ce anumite substantive sunt foarte multe, dar numai citind… în același timp am învățat gramatică pe bucățele, nu m-am dus undeva într-o facultate, cât am putut, am citit, cât a fost, dar în același timp l-am citit pe Pushkin. Și l-am recitat de mii de ori! L-am citit pe Alecsandri ca să înțeleg gramatica română! Și asta e o limbă diabolică! Tata a învățat româna la vârsta de douăzeci de ani. Cu ce? Primul lucru pe care l-a învățat a fost: „Din văzduh, cumplita iarnă, cerne norii de zăpadă!” Acesta a fost primul vers pe care l-a învățat tata fără să știe ce zice.

Gigi Căciuleanu, un artist poliglot. „Toate limbile se degradează, nu doar limba română!”

I.V.: Vi se pare că astăzi se vorbește o limbă română corectă sau…

G.C.: Nu, toate limbile se duc…

I.V.: S-au degradat!

G.C.: Da, din cauza sms-urilor, a mesajelor foarte scurte. Copiii vorbesc o limbă pe care noi nu o mai înțelegem deloc. Copiii de la școală, vreau să zic. Jargoane toți am avut, ca să nu ne înțeleagă adulții, dar limba se duce de râpă. Mă uit la greșelile pe care le fac tot felul de oameni care nu ar trebui să facă greșeli. În Franța mă uit, vorbesc analfabet câteodată, ce greșeli pot să facă, dar eu ca străin nu le fac. Ei o fac!

Miriam Răducanu, dansatoare, nu doar balerină, cu „strictețuri de libertate”. Cum a învățat Gigi Căciuleanu de la Miriam Răducanu „fructul interzis” în dans?

I.V.: Într-adevăr, e o discuție lungă! Aș vrea să ne întoarcem un pic. Am pomenit-o pe Irinel Liciu mai devreme. Membră în juriul acela de la Varna. Vorbind de Irinel Liciu, vorbim și de Ștefan Augustin Doinaș și de o revistă extraordinară, Secolul XX, care devenită Secolul XXI, consacră în 2010 un număr care se cheamă, îmi amintesc, „Dans, dans, dans…” Acolo sunt două texte la care aș vrea să ne întoarcem. Unul vorbește despre relația extraordinară pe care ați avut-o și o aveți cu Miriam Răducanu. Se cheamă Măiastra în trei dansuri. Probabil că ați avut de-a lungul carierei întâlniri excepționale. Dar greșesc dacă spun că Miriam Răducanu este întâlnirea destinală pe care ați avut-o?

I.V.: Este o întâlnire destinală pe care au avut-o mai  mulți. Ea a fost profesoara multor oameni, dar cred că nu e cunoscută Miriam după aceea. E destinală. Pentru mine a fost. Aș fi făcut total altceva dacă nu o întâlneam atunci când am întâlnit-o. E un om care gândește dansul, ceea ce e puțin pretențios. Toată lumea gândește așa, pretențios. De pildă, jazzul, există o școală de jazz, jazz-dance-ul acesta, care este american, dar care nu fac jazz de dans. Dar jazz-ul pe care îl dansează Miriam Răducanu, uitați-vă la Păsări în noapte, care poate fi văzut pe Youtube. Chiar ce am dansat noi împreună, felul acela fluid în care dansul nu se poate băga în niște pătrățele, ci iese din acele pătrățele, în care momentul de libertate improvizată – dar improvizezi când? Când ești Jazz-Man, când cunoști instrumentul la perfecție, nu poți improviza dacă nu știi să cânți. Poți să faci anapoda niște note la întâmplare, dar nu poți improviza ca Davis sau Armstrong sau toți ăștia mari… sau să cânți ca Fitzgerald. Miriam are această esență, pe undeva, care m-a atins foarte adânc, în care dansul nu e numai dans, nu e numai balet. Ea îmi spunea: „Eu nu sunt balerină, eu sunt dansatoare!” Zic: „Aoleo, cum e aia?” Că noi făceam balet la școală! Dansatoare e mult mai mult. Când spui dansator te gândești la universalitatea dansului. La dansul lui Isadora Duncan. Dansul unor derviși, ăia care se învârt, dansul unui alt gen. Ce energie mișcă perdelele de la fereastră în momentul în care zăpăcește mințile? Ce fel de energie mișcă? Sunt energii care sunt pe undeva ale minții, dar nu numai. Ar trebui să inventăm un cuvânt ca să nu spunem nici minte, nici creier, nici gândire, nici simțire. Miriam are un cuvânt pe care îl folosește. Senz, cu „z”, e greșeala ei, dar cred că greșește. Cu „Z” vine și de la „senzualitate”, și „sens”, ca „direcție”, și „sens” ca „meaning”, ca ceea ce vrei să înțelegi prin acel lucru. Ea le sintetizează în „senz” și cu ea începem așa: „Băiatule, hai să învățăm muzica!” Deci se punea muzica și noi ore întregi o învățam nu pentru că știam notele de muzică, ci o învățam prin corp, pentru că trecea prin noi. Și trecea, și trecea. Vă povestesc un moment, poate e mai bine decât să vi-l spun în teorie. Primul dans, unul din dansurile-fetiș pe care l-am avut și pe care nu îl mai știu deloc, a fost atunci, un dans, numit mingea. Acest dans a fost făcut de Miriam și l-am scos. Nu eram cel mai bun, la balet nu îmi plăcea, îmi plăcea fără să îmi placă, învățam figurile alea, dar parcă nu eram de acolo. Eram mai clovn, mai altceva. Mă pasiona mai mult matematica. În fine, și atunci am întâlnit-o și am făcut un dans. Cum era acest dans? M-am dus la sală și ea mi-a pus o muzică, una care mi s-a părut total cacofonică, era sublimă, de jazz, și mi-a zis: „Uite, îți dau o temă, o minge, nu ai voie să te apropii de ea, este acest fruct interzis, nu ai voie, dar toate mișcările sunt…” Eu am rămas paralizat: „Cum? Ce fruct interzis? Ce minge?” Duke Ellington, nimic. Am rămas paralizat. Încetul cu încetul m-am deparalizat. M-am desatelizat. Ea s-a întors, a plecat nu știu pe unde. Eu am început, am început, încetul cu încetul, am improvizat, am improvizat, am fixat. S-a făcut: am început să dansez și a avut mare succes. Improvizat, mereu. Improvizez de fiecare dată. Se dă muzica, eu pac! Mă bag în priză, și improvizez de fiecare dată. Și improvizez. Și mă întorc și la băgatul în priză, că acesta e foarte important. Și dansez, dansez, dansez, are succes la școală. Cu ăsta mi-am dat și diploma și așa mai departe. Și la un moment dat în acest proces vine o doamnă de la Televiziunea Română, și îmi zice mie, puști: „Vreau să filmez acest dans!” Și zic: „Sigur!” Ne ducem, erau cu care din acelea mari, așa, dar zice: „Trebuie să filmăm de mai multe ori, pentru că trebuie făcut montajul!” „Doamnă, eu nu pot să îl fac de mai multe ori, pentru că improvizez. Eu nu am cum să îl fac de mai multe ori. La fel.” „Nu e nimic, tu improvizează și noi lipim cum putem!” „Perfect.” Improvizez, improvizez și plec acasă. După două săptămâni sună puștiul iar doamna de la televiziune. Eu, încremenit, că mă sună tocmai dumneaei, și zice: „Vino să vezi ce am făcut!” Și mă duc, văd dansul, pus cap la cap. Zic: „Perfect!” „Acum vrei să vezi și versiunile?” „Da!” Erau identice, cele șase-șapte versiuni pe care eu consideram că le improvizam erau identice! Undeva am ajuns la o tehnică și la o formă altfel decât prin formă. Revenind la doamnele de dans Clasic și de Contemporan. Nu forma în sine contează, ci cum ajungi la ea, de ce ai nevoie de ea. Nu e nevoie. Am revenit la cuvântul nevoie. E un cuvânt enorm care rimează cu „neaoșul”. Dacă nu vrei să fii neaoș, atunci nu fi neaoș. Fii trăznit! Dar dacă ai posibilitatea să fii trăznit, trăznește-te. Ai posibilitatea să fii neaoș, hai! Mergem mai departe! Asta m-a învățat Miriam. O libertate. Și în același timp sarcinile ei pe care mi le dădea la improvizație erau teribil de stricte. Dar erau, cum să spun, strictețuri de libertate. Aceste lucruri nu ți se întâmplă de mai multe ori în viață și cred că eram un mare privilegiat. Cel mai mult am profitat de aceste lucruri pentru că am dansat cu ea împreună. Cât am dansat cu ea niciodată nu mi-a spus „fă așa sau invers!” Nu a folosit niciodată cuvinte de termeni de dans. Ea dansa și eu veneam după ea. Și i-am și spus la un moment dat: „Dvs sunteți covrigul și eu mă bag printre găurile covrigului!” La un moment dat, mă uitam la televizor, am văzut un dans pe care l-am făcut împreună și l-am filmat, și zice: „Știi că nu știam ce faci în spatele meu!” Ne-am potrivit! Numai niște instrumentiști de jazz pot simți acest lucru care după ce au cântat tema, așa cum era, încep ca doi cai care aleargă prin stepă, care aleargă de fericire, sub lună plină, așa simțeam aceste lucruri cu Miriam. Această libertate care nu era deloc afișată ca libertate, ca la Paul Éluard.

Lecția lui Miriam Răducanu, către Gigi Căciuleanu: „Tu întreabă-i unde sunt penele la Măiastra lui Brâncuși? Tu nu te supăra. Zborul nu ține în fâlfâiala de aripi!” De ce și unde e loc pentru neaoșenie?

I.V.: Spuneți, și are legătură exact cu ceea ce spuneți, în Secolul XXI, pe lângă textul dedicat lui Miriam Răducanu, există un text al dvs, al lui Gigi Căciuleanu despre Gigi Căciuleanu, se numește manifestul meu personal. E libertatea dvs, au legătură cele două texte? Care e manifestul personal al lui Gigi Căciuleanu?

G.C.: Neaoșenia. Să ai voie să ai o cale a ta. Un artist e un artist. Un dansator e un dansator. Dacă toată lumea ar picta ca Picasso, ce ar fi? Sunt care îl imită! Ei, și? Dar cine e ca el? dacă toată lumea ar picta ca Țuculescu, cine ar fi Țuculescu? Să fim cum suntem, dar nu e loc pentru toată lumea? Uitați-vă la valurile mării câte sunt. Te uiți la mare ore întregi. Valul vine și pleacă, dar nu e niciodată la fel. E ca un foc. Poți să te uiți ore în șir. E loc pentru neaoșenie. Este loc. Asta am învățat de la doamna Miriam Răducanu. La un moment dat ea a făcut un dans care se numea Zborul. Asta am spus și cred că spun și în acel interviu. Și în acel zbor ea aproape nu se mișca, era un fel de mișcare foarte lentă. A fost foarte criticată de colegii ei de la Operă și de colegii mei, dansatorii, spunând că e o tâmpenie, că nu e așa, că zborul e altfel, și m-am dus eu foarte mâhnit la ea și am zis: „Doamnă, știți, sunt foarte mâhnit și supărat, pentru că orice ați face…” Și zice: „Nu, tu întreabă-i unde sunt penele la Măiastra lui Brâncuși? Tu nu te supăra. Zborul nu ține în fâlfâiala de aripi.” Mă uitam la pescărușii de la Cazino, de la Constanța, la întretăierea aia, când se întretaie vânturile, câteodată pescărușii zboară fără să miște. Stau acolo, pentru că sunt purtați încolo și încoace. Revenim la acest război, acest antagonism care trăiește în noi tot timpul, care ne și ține, ne și dărâmă, dar care ne ajută să ne ridicăm.

Cum începe lecția de dans cu Gigi Căciuleanu? „Imaginează-ți așa: o marionetă foarte mică cu exact cu chipul tău, două picioare, un cap, două brațe, și una foarte mare, care te depășește, și tu ești între ele două. Aia mare, care e enormă, te duce prin văi și așa mai departe, aia mică, te duce prin nuanțe și prin cantități minime și tu ești între ele două.”

I.V.: Ce e dansul până la urmă?

G.C.: Dansul e totul. E o sinteză de tot ce poți ști din pictură, din literatură. E așa, cum să vă spun eu, dacă știți acea nuvelă pe care eu o iubesc foarte tare, a lui Borges, Aleph, dar la un moment dat, toate lucrurile existente se concentrează într-un singur punct. Ei, cam așa aș vedea eu. Adică este acea concentrare de chestii, de socoteli, de nebunii, de neputințe. Foarte multă neputință. Dar neputința ce înseamnă? Că îți dai seama de ea. Și dacă știi de ea, știi cum să te zbați cu ea. Ce te pasionează? Ce e dansul? Dansul e ceea ce face un somnambul care merge pe o sfoară întinsă între două blocuri la treizeci de metri înălțime. Dacă ar merge așa ca pe bulevard nu ar fi interesant. Pentru că își pierde echilibrul și îl recuperează. Recuperare de echilibru i-aș zice, dacă ar fi să fie o definiție. O recuperare, o eternă recuperare de echilibru. Pasul, ce este pasul? După părerea mea e o ieșire din simetrie. Ai fost și nu mai ești. Poc! Și pe urmă revii într-o simetrie și iar ieși din ea. Cum se spune, pas de dans. Și la Molière, ce frumos îi spune, când Monsieur Jourdain învață cu profesorul de balet, și îi spune: „Un pas de dans!” Și ăla înțelege că pasul de dans e esența. Da, un pas! Când copilul face primul pas toată familia urlă și face poze. Aceasta e esența dansului și momentul în care și-a înfrânt neputința. Deodată!  Și înfrângând-și neputința și-a găsit natura firească. Ce e mai firesc decât să umbli? Deci această concentrare de lucruri, i-aș zice eu, dansul, care se repercutează ca nervurile din creier. Sau ca circuitele de sânge din circulație, se răspândesc în corp când dansezi, și atunci când dansezi ele se dizolvă în ceva mult mai mare. Într-o carte pe care am scris-o, Vânt, volume, vectori, dau un exemplu: când dansezi, și asta le spun dansatorilor, imaginează-ți așa: o marionetă foarte mică cu exact cu chipul tău, două picioare, un cap, două brațe, și una foarte mare, care te depășește, și tu ești între ele două. Aia mare, care e enormă, te duce prin văi și așa mai departe, aia mică, te duce prin nuanțe și prin cantități minime și tu ești între ele două. Nu ai făcut decât să te duci după ele, pentru că ele te trag, și te duci după ele, dinăuntru în afară. E un joc între privirea interioară și privirea exterioară. Dansam foarte des, când dansam cu Miriam, dansam cu ochii închiși. Și nu știam. Și m-a întrebat cineva, care a vrut să mă filmeze, și când a filmat nu am mai închis ochii. Și m-a întrebat: „De ce nu faci cum făceai?” „Cum fac?” „Închizi ochii!” Pentru că înăuntrul tău îți găsești niște resurse pe care fiecare dintre noi le are. Eu nu cred în terapia prin dans ca terapie artistică, dar cred prin terapie prin dans ca nevoie să ieși din neputință. Și din neputințe nu numai corporale. Încă o dată. Nu se oprește numai la corp. Cine știe să spună unde este mintea omului?  Poate nu e în creier. Poate e ceva dar nu acolo.

Dansul ca artă înseamnă fixare

I.V.: Cine poate să danseze? Poate oricine să danseze?

G.C.: Aș răspunde ca Maya Plisetkaya: „Sunt unii care nici nu ar trebui să înceapă!” Nu, pentru că dansul e o artă. Dacă o iei ca atare, ca pe o manifestare de bucurie, sigur că toată lumea. Un cal dansator. Un câine dansează. O algă dansează. Un fluture dansează. Un om dansează. La un moment dat, când începusem compania la Rennes, am dansat niște dansuri puternice, care au și tehnică de balet, dar și o tehnică mentală, mai de contemporan. Ca să pot să mă duc mai departe. A venit la un moment dat la mine o doamnă, de o anumită vârstă, care mi-a zis: „Domnule, eu vreau neapărat să fiu în compania dvs.” Și eu zic: „Doamnă, dar ce pregătire aveți?!” „Eu dansez la mine acasă!” Zic: „Da, dar nu e de ajuns!” O nebună totală. Și atunci i-am zis: „Bine, hai să vedem!” Și a început să se miște într-un mod total neaoș. Care m-a uluit. Și am zis: „Da, nu puteți să intrați în companie, pentru că acolo sunt niște lucruri anume. Dar ce putem face e ceva pentru dvs., și în jurul dvs. un atelier cu oameni. Condiția să fie să nu fi dansat niciodată în mod profesional, adică să nu fi luat niciodată lecții de balet. Să vină pentru că au chef să vină!” Și a ieșit un atelier extraordinar cu acești oameni care dansau realmente. Realmente dansau. Dar nu puteau, ca și cu copiii, ei dansează, dar nu pot fixa ce au dansat. Arta înseamnă să și fixezi. Poate ai tu în cap un tablou frumos dar dacă nu îl pui pe o pânză degeaba. Poate știi tu să fotografiezi oricum și oriunde, dar dacă nu ai tu ochiul ăla al fotografului, ochiul acela special al fotografului, nu prinzi ceea ce trebuie. Dar fiind o artă, nu toată lumea poate să o exercite!

Gigi Căciuleanu: „De când exist nu fac altceva decât să rezist!” Dansul, lecția efemerității

I.V.: Ați spus într-un interviu la Paris: „De când exist nu fac altceva decât să rezist!”

G.C.: Acum e și la modă hastagul ăsta cu #rezist. Am și râs când a apărut. M-a întrebat cineva: „De ce spui că dansul tău e o revoltă permanentă? Împotriva cui?” Împotriva mea însumi! Cum să îți ieși din găoace? E problema fluturelui, care stă într-o închisoare de mătase și dintr-o dată poc! Iese în afară! Sau viermele! Sau naiba știe. Dar deodată un vierme se transformă într-un fluture. Ăsta e un miracol, ăsta e dans. E povestea învierii. Ești în acel mormânt, în acel cocon, băgat ca vierme fiind, și deodată se deschide și sunt fluturi care zboară. Cum e aia? Dar fluturele ăla trebuie să reziste la tot felul de tâmpiți care vor să-l prindă că e frumos și colorat, și să se ducă pe o floricică, să mai găsească ceva și oricum moare foarte curând. Deci efemerul face să iei măsura nevoii de a rezista. Efemerul, nu știi niciodată când se termină. Nu știu dacă vi se întâmplă să visați că zburați! Mie mi se întâmplă, zbor, zbor, și zic: „Aoleo, dacă nu mai pot? Ce o să fie?” Mă trezesc la timp. Așa e când faci dans, e poate lucrul cel mai efemer. Nu știm niciodată dacă mâine ai să mai poți dansa sau ai să mai poți mișca. Așa cum vrei, nu numai să poți mișca în sensul de a mișca un braț, dar să transmiți ceva prin acel lucru. Ca să revin la Secolul XX, când am plecat din România, în valiză erau, cred că le am și acum, vreo douăzeci și ceva de numere de Secolul XX, pe care le iubeam foarte mult și le colecționam.

Gigi Căciuleanu: „Pentru mine democratizarea artei nu începe decât prin ridicarea ștachetei!”

I.V.: O revistă extraordinară despre libertate, așa cum era atunci. Care ar fi viitoarea revoluție artistică pe care o să o trăim?

G.C.: În general?

I.V.: Da!

G.C.: Cred că suntem într-un moment de distrugere, foarte necesar, cred eu. La un moment dat se distrug niște lucruri ca să se poată reconstrui. Deci cred eu că reconstrucția multor valori e foarte importantă și va depinde de capacitatea noastră de a distruge nu lucrurile cele mai bune, ci pe cele mai nasoale și mai proaste, și să putem, la un moment dat reconstrui. Cum să spun eu… dansul îl reconstruiesc de fiecare dată. Niciodată nu plec de la ceva, de aia nu am memorie, nu vreau să țin minte. Vreau să mă refac, când lucrez cu alți oameni, la fel îi rog. Uitați tot și începeți de la început. Distrugeți tot. Și începem de la început. Poate „distruge” nu e cuvântul cel mai potrivit. Atitudinea e de renunțare la niște lucruri. În pictură la fel. Uitați, intrați într-o librărie! Câte cărți sunt! Nici nu știi ce să cumperi! În ce să te repezi, ce să răsfoiești! Nu mai cumperi nimic, ieși cu nimic de acolo. Mai bine scriu eu o poezie, ia! Acesta ar fi poate momentul, cândva, să ne dăm seama că arta nu este, și am spus-o la un moment dat undeva și pe acest slogan m-au și angajat la Universitatea din Chile, care e o universitate foarte deschisă, nu îmi place cuvântul progresist, dar o universitate foarte specială, și le-am spus așa: „Pentru mine democratizarea artei nu trece decât prin ridicarea ștachetei. Nu prin lăsarea în jos a ștachetei. Facem un cerculeț din ăla, și mai face unul dincolo, și mai facem un teatru pe colo.” Nu! Ca atare, v-am povestit, în privat, când îi spune într-un roman, care se numește Concertul, povestește cum Mao și cu tovarășa Mao își dau seama că scriitorii prea și-o iau în cap, și dacă scriu ce le vine, și au tot scris! Tineri extraordinari, ca artiști. Și hai să îi mai așa. Și caută tot felul de soluții, una mai radicală, alta mai puțin… Până la urmă, după trei zile, ca la fluturi, trei zile într-o peșteră, unde meditează, doamna Mao găsește soluția. Hai să facem de așa natură ca tot ce este scris, o chitanță de la pressing, o bucățică de șervețel pe care cineva a scris o adresă, dacă depășește nu știu câte litere, devine literatură. Și atunci totul e literatură. A promovat literatura prin prea multă literatură. Deci cine poate să știe din acest noian de posibilități ce se va pescui. Cred eu că pescuitul va fi foarte important. Așa cum copil fiind toți pescuiam stafidele din cozonac. Adică lăsam puțin cozonac și luam stafidele.

I.V.: Pescuiam ce e bun.

G.C.: Ce ne plăcea!

Lucrul cel mai de preț pentru Gigi Căciuleanu: „Libertatea. Ideea că nu îți poți desface aripile mă oripilează!”

I.V.: Care e lucrul care îi place cel mai mult, la care ține cel mai mult Gigi Căciuleanu?

G.C.: Libertatea. Libertatea de fiecare moment. Eu sunt claustrofob. Nu suport nimic închis, un RMN mă face să mor înainte de vreme, un ascensor, la fel. Ideea că nu îți poți desface aripile mă oripilează. Acest tip de libertate. Libertatea să visez ce vreau. Să deschid ochii și să închid ochii. Adică nu numai să îi închid și să nu văd nimic sau să îi bag ca struțul… dar și să înțeleg foarte multe lucruri. Și înțelesul, procesul de înțelegere, care e un proces de săpătură, de microscop și de telescop, mi se pare foarte frumos în viață și necesar, să te înțelegi pe tine însuți și să îi înțelegi pe alții!

Gigi Căciuleanu, despre podcast-ul Avangarda: „Pe undeva, avangarda te duce la atac!”

I.V.: Mulțumesc foarte mult pentru aceste exerciții de libertate. În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, un îndemn, celor care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

G.C.: Deja se numește foarte frumos. Se numește Avangardă! Miriam Răducanu era considerată péjoratif în acel moment ca fiind o dansatoare de avangardă. Ce e aia? Mie mi se păruse extraordinar că există și cuvântul avant, și cuvântul gardă. Pe undeva, avangarda te duce la atac. Te duce la ideea de curaj, pentru că cei care sunt în avangardă au curaj, au curajul să fie ei înșiși, au curajul să își învingă inamicul fiind ei înșiși, nu dându-se pe brazdă cu el!

I.V.: Mulțumesc foarte mult!

G.C.: Cu drag!