În marele iureș al (re)lansării României Educate, s-a pierdut vestea că azi s-a născut, în urmă cu 200 de ani, Vasile Alecsandri. Educație fără cultură nu am crezut vreodată că ar fi cu putință. Dacă ar fi fost francez, de pildă, ar fi avut parte de un ”An Alecsandri”, de re-editarea operei în colecția ”La Pléiade”, iar premierul și președintele Camerei Deputaților ar fi fost azi la Mircești, nu în căutarea aerului condiționat din sălile de partid. Face parte din demnitatea unei națiuni să-și omagieze marile spirite.

La noi nu a fost să fie. De ce? Simplu! Nu ne pasă! Am ajuns să ne fie indiferent trecutul. Credem că putem trăi fără el, pentru că nu are nicio semnificație, în prezentul nostru euro-atlantic. Total greșit! Alecsandri a fost parte a singurei generații cu adevărat sincronă cu evoluțiile din Europa. Generația pașoptistă a lăsat un proiect de viitor, pe care am construit tot ce avem acum. O fi prea puțin, încât să nu ne mai pese de ea, de proiectul ei? ”Autoritățile” nu sunt și competente, reacția societății este firavă și nici cea a lumii culturale nu este cine știe ce.

Și Alecsandri a avut partea lui de clar-viziune despre viitor, nu doar Caragiale. Aparent vesel și ferice, Alecsandri avea atât cultura, cât și sensibilitatea necesare pentru a judeca a-normalul din societatea în care trăia. Că nu a fost vehement în poziția lui ține de educație și de cultură, de obligațiile lui în raport cu statul. Dar nu se poate spune că nu i-a păsat!

Suntem în bătaia vântului, instituțional vorbind. Nimic nu mai funcționează, nimic nu se mai leagă. Nu este Alecsandri singura personalitate care a avut parte de tratamentul acesta, nepăsare și uitare. Și nici nu va fi ultima! Pentru că ne limităm la a constata, în loc de a acționa. Societatea, civilă sau nu, nu mai face presiuni asupra guvernării, pentru a-și face datoria. Avem România normală, iar realitatea de zi cu zi ține mai mult de spitalul de boli nervoase, și o Românie educată, care nu înțelege lucruri simple, cum ar fi demnitatea apartenenței la o cultură care a dat lumii personalități de excepție și motive solide pentru a gândi istoria în termenii unei strategii, nu a unei permanente improvizații. Cât despre o Românie culturală, cred că e cazul să ieșim, în cele din urmă, din ipocrizie. Ea pare că există doar o dată pe an, de Ziua Culturii, când închiriem papioanele unei retorici de doi lei și trei minute care vorbește despre nimic.

Așa cum se întâmplă în cazul marilor autori, geniul lui Alecsandri e că e învins de propriile personaje. Chirițele of Bârzoieni sunt acum în Guvern și se califică la locul de muncă. Pentru a parafraza un personaj sub clar de lună, Chirița nu moare, Chirița se transformă. Asta e suprema rezistență. Și reziliență, desigur.