S- au împlinit 140 de ani de la nașterea lui George Enescu. Reprezentanța Comisiei Europene în România a marcat această aniversare printr-o postare omagială, prilej cu care ne-a amintit că la Ateneu, în 10 ianuarie 2019, concertul inaugural dedicat preluării, pentru prima dată, a Președinției Consiliului UE de către România, a fost deschis de Rapsodia nr. 1 în La major, Op. 11. Pentru Europa, George Enescu e figura unui artist universal. Pentru România însă, lucrurile întârzie să se manifeste cu gratitudine. Și e momentul să ne punem serios întrebarea ”de ce”. Europenism nu înseamnă nici anularea identității, nici renunțarea la valorile naționale, care echivalează cu refuzul diversității. Iar Europa cu asta se mândrește, cu încurajarea și protejarea diversității, ca valoare a construcției europene.

Dinspre dreapta, acolo unde profesiile liberale au cea mai mare nădejde (măcar ideologic, deși România nu mai e de mult o țară în care proiectele ideologice rezistă), nu s-a auzit azi nicio vorbă despre Enescu. Cele două nume liberale rezonante la această oră, Premierul Cîțu și președintele PNL, Ludovic Orban, sunt prea ocupați unul de celălalt, și prea ignoranți față de țară. Oricum, am mai spus-o, România e departe de a fi o țară culturală, iar cultura a fost arareori în centrul actului de guvernare. Proasta noastră performanță, ca societate, vine tocmai din considerarea actului cultural drept o povară pentru Buget, o investiție neprofitabilă. Și rezultatele se văd!

Ce facem noi, de fapt, pentru Enescu? Încotro ducem moștenirea lui? Casa de la Liveni e cam în aceeași situație precară în care e cea a lui Alecsandri de la Mircești; Muzeul Național “George Enescu” din București e de ani de zile într-o stare avansată de degradare; Filarmonica Enescu e departe azi de reputația marelui artist, iar Festivalul Enescu, un brand de țară, a primit anul acesta cea mai întârziată și bizară finanțare din istoria celor 25 de ediții. În rest, Enescu e al nostru o dată pe an, ici colo și numai pe rețelele de socializare, când ni se activează un patriotism ciudat, dublat de o vanitate internaționalistă.

Singurul „globalist” dintre noi era Enescu, dovadă mărturia lui, demnă de identitatea unui artist autentic: „mă simt la București ca la Paris, la Berlin ca și la New York, la mine acasă, adică în Natură, marea casă a lui Dumnezeu”. Oricum, la felul în care merg restaurările imobilelor memoriale la noi, casa lui Enescu va rămâne, în cele din urmă, doar natură.

Și pentru că gâlceava politică e cea care eclipsează sărbătoarea artistului român, vă las spre lectură un fragment despre intriga politică, din însemnările publicate în volumul de interviuri „George Enescu”, la Editura Muzicală, în 2005.