Se împlinesc azi 20 de ani de la moartea poetului, eseistului, traducătorului Ștefan Augustin Doinaș. La 26 aprilie, într-o discreție specifică acestor locuri și acestor timpuri, am sărbătorit 100 de ani de la nașterea marelui scriitor. Am difuzat la Avangarda, în premieră, un dialog înregistrat în martie 2000, în apartamentul poetului de lângă Piața Unirii. De atunci este și acest autograf. Mărturiile poetului sunt despre literatura din paginile Revistelor Secolului XX și a Secolului XXI, despre destinul tragic al scriitorilor întemnițați din rațiuni politice și despre Dumnezeul închisorilor, atât cât se întrevede El, în inima celor de după gratii, acolo unde până și poezia capătă un altfel de timp al ei. Faustul lui Goethe și Zarathustra lui Nietzsche și-au găsit locul într-o ediție românească impecabilă prin traducerea literară a lui Ștefan Augustin Doinaș. Tot el ni i-a tălmăcit în limba română, printre alții, pe Hölderlin, Mallarmé și Claudel. Politic, Doinaș a avut o demnitate aparte. Avea naturalețea exercițiului public, a fost senator și membru al Academiei Române. Viața lui, o capodoperă, a fost întreruptă de o moarte tragică: în ziua în care Doinaș a plecat la Dumnezeul transcendent al inimii lui, cea care i-a fost ființa iubirii și a prieteniei, prim-balerina Operei Naționale din București, Irinel Liciu, s-a sinucis. “Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide” a devenit un poem la fel de cunoscut ca “Mistrețul cu colți de argint”. O tragedie românească, două vieți de film care s-au îmbrățișat dincolo de cât se poate omenește înțelege. În amintirea lor, fix 20 de ani mai târziu, mă bucur că vocea lui Ștefan Augustin Doinaș răsună încă, asemenea Prințului din Levant de altădată.