Publicul va afla, în cadrul unui dialog inedit, direct de la discipolul lui Dem Rădulescu, ce înseamnă o viață petrecută pe scena Teatrului Național de către un absolvent de succes dintre cei opt studenți care în anul Revoluției, 1989, absolveau Teatrul. De atunci și până astăzi, cariera lui Alexandru Bindea e artă în stare pură: a împărțit scena și cabina cu alte nume grele ale teatrului românesc – Rebengiuc, Dinică, Diaconu, Caramitru – a jucat în filmele lui Coppola, și a făcut un rol de senzație în Aferim!, cu același talent care a făcut ca piese precum Dineu cu proști sau Steaua fără nume să capete o altă energie odată ce l-au avut în distribuție. Dacă Pepsi Cola are gust pentru români, e pentru că Alexandru Bindea a dat cea mai neaoșă vorbă unui commercial pentru un produs occidental – „Nu mă înnebuni, Nea Nicu!”. În premieră pentru Avangarda, Alexandru Bindea explică rațiunile eșecului financiar al multor teatre din România, implicațiile politice ale subfinanțării instituțiilor dedicate artelor spectacolului și oferă o rețetă de succes pentru un teatru: 30% conținut bulevardier, 30% teatru experimental cu tineri și proiecte și 40% marele repertoriu național și internațional.

“Am trecut printr-o experiență fericită că am jucat într-un film regizat de Francis Ford Coppola și l-am avut partener pe Tim Roth, un mare actor. La scena noastră, eu eram un medic elvețian în filmul „Tinerețe fără tinerețe” de Mircea Eliade, și am vrut să îl păcălesc cu spiritul nostru românesc și bucureștean. Textul era în engleză și cum eu nu am studiat engleză, am zis că e greu, așa că i-am zis regizorului: „Medicul ăsta, fiind elvețian, nu ar putea fi italian? Din zona italiană a Elveției.”, „Da, bună idee! Poți să îl faci în italiană?”. Dar după un timp a zis: „Știi, e bine în italiană, dar Tim Roth nu poate pentru că nu știe bine italiană, hai să îl facem mai bine în engleză.”, „Bine, dar măcar o replică să o spun în italiană.” Apoi ne-a chemat la o repetiție, pe mine și pe Tim Roth, a fost cea mai frumoasă experiență de teatru pe care am trăit-o eu. Ne-am așezat pe o canapea, cu Coppola la mijloc, noi doi de o parte și alta și a zis: „Bine, acum ne uităm și privim așa ca și cum am avea un televizor și aruncăm mingea asta de la unul la altul și trebuie să o prindem.” Arunca mingiuca și tu o prindeai și te uitai la el după ce o prindeai, iar te uitai acolo, o aruncai înapoi și așa mai departe. De ce a făcut chestia asta, nu știu. Nu era vorba de repetiție de text, am repetat acest lucru.”