În urmă cu puțin timp, în Franța era promulgată o lege menită să reglementeze vânzarea producțiilor cinematografice, în special a celor finanțate preponderent de la bugetul de stat. O lege care, dincolo de mecanismul de control pe care îl impune vânzărilor din industria cinematografică, „trădează” și o implicare activă a Ministerului Culturii francez în activitatea subdomeniilor din sectorul cultural. O astfel de implicare lipsește ostentativ din agenda Ministerului nostru, mai ales în ceea ce privește subdomeniul cinematografiei românești, dat fiind că ultima reglementare a acestuia datează din anul 2005 (O.G. 39/2005). Între timp, însă, așa-zisa implicare ministerială de la noi se face prin sustragere – din fața responsabilității și a finanțării sectorului cultural. Se închid cinematografe din țară, sub pretextul nerentabilității (vezi cazul Cinematografului Arta din Târgu Mureș), se subfinanțează festivaluri importante de film, precum TIFF și Astra de la Sibiu, și se falimentează încet, dar sigur, RADEF „România Film”. Despre această situație ingrată a sectorului cultural și a subdomeniilor sale, precum și despre situația mult mai fericită a culturii din Franța, am vorbit în ultima declarație politică, pe care o redau integral aici:

„Administrarea patrimoniului cinematografic – încă o dată, utopia franceză”

Recent, în Monitorul oficial al Franței, a fost publicată o lege care impune producătorilor de film să notifice Ministerul Culturii cu privire la vânzarea producțiilor cinematografice, în special a celor finanțate într-un procent semnificativ de la bugetul de stat, cu scopul prezervării unei suveranități culturale. Conform prevederilor din textul de lege, o comisie din partea Ministerului Culturii s-ar putea opune vânzării unei producții cinematografice, în termen de șase luni de la notificarea Ministerului. Un mijloc de control binevenit, am putea spune, pentru a preveni înstrăinarea unor elemente de patrimoniu cultural, din era digitală.

La noi, din păcate, ultima reglementare privind organizarea, finanțarea și desfășurarea activităților din domeniul cinematografiei, precum și administrarea patrimoniului acesteia, datează din 2005, fiind vorba despre O.G.39/2005. Fără a avea pretenția de a compara însemnătatea și nivelul cinematografiei franceze cu cea românească, nu pot trece cu vederea importanța și necesitatea unei astfel de legi pentru domeniul cinematografiei din România. Producțiile de film românești reprezintă, asemenea operelor de artă, sculpturilor sau altor creații artistice, elemente de patrimoniu, a căror conservare ar trebui să fie una dintre principalele preocupări ale Ministerului Culturii. În schimb, în guvernarea de dreapta, schema de ajutor de stat pentru sprijinirea cinematografiei a fost pasată Ministerului Economiei, iar cei eligibili au fost plimbați între ghișee.

Între timp, însă, la noi se închid cinematografe, pentru că „nu mai este rentabil, în contextul pandemiei”, așa cum este cazul Cinematografului Arta din Târgu Mureș, se diminuează cu până la 65% bugetele unor festivaluri de film, precum TIFF sau Astra de la Sibiu, se asistă impasibil la intrarea în faliment a RADEF „România Film”, a cărei „șansă de salvare” constă în scoaterea la vânzare a unor clădiri pe care le are în patrimoniu. O subfinanțare generalizată și o nepăsare cinică definesc astăzi sectorul cultural din România, sector „neesențial”, după cum recunosc înșiși guvernanții noștri.

În tot acest context, o lege precum cea promulgată recent în Franța poate părea pentru noi un exces de zel. Dar ea înseamnă, înainte de toate, o prezență activă a Ministerului Culturii francez în viața culturală și în problemele acesteia. Cu siguranță ministrul francez al Culturii nu se „bucură” de cea mai mică vizibilitate dintre toți miniștrii Republicii. Mai avem multe de (re)gândit și înfăptuit până când o astfel de inițiativă legislativă să devină o normalitate și în România. Între timp, cultura românească se zbate la cel mai jos nivel al existenței – subzistența.