Cultura a devenit un soi de cort: intrăm aici ca într-un refugiu, iar în rest, alergăm tot mai nomazi și dezrădăcinați în jurul ei. Or, cultura nu se face din drum. Nu se face nici din fugă. Nu se face nici din jargon. Nu se face nici de către subculturi. Cultura n-ar trebui să fie, cu atât mai puțin, spațiu de carantină: filmele de duminică, serialele dublate de oboseală sau boală, cărțile citite doar atunci când cade lumina internetului. Domeniul Culturii e unul tot mai vulnerabil pentru că în această lume nouă au rămas oameni vechi, care fac ca lumea să nu se deschidă, deși universul se schimbă în jurul ei. Camus avea dreptate: „fără cultură și fără relativa libertate pe care o implică, societatea, chiar și perfectă, este o junglă”. Iar libertatea este, în primul rând, una care permite mișcarea ideilor, materializarea lor în proiecte, deci o libertate financiară. Investiția în cultură e investiția în libertate – ceva ce periferiilor acestei lumi le rămâne, în continuare, o taină. Or, noi suntem o junglă săracă, una fără resurse. Ceea ce face ca și sălbăticia aceasta, care ne caracterizează, să devină un kitsch ridicol. Cât timp societățile occidentale păstrează pe cât posibil ușile culturii deschise, la propriu și la figurat, în ciuda oricărui val al pandemiei și a oricărei tulpini de nesiguranță, în Est încă discutăm rosturile „risipei de fonduri” pentru cultura cu uși tot mai aproape de închidere. Nici Gardienii Galaxiei Culturii nu mai sunt ce au fost. Parafrazând clasicii, eu pe ei nu îi văd mari intelectuali, protectori disperați și nu cred, după cum arată, că sunt îngrijorați, în sensul de a fi disperați după Cultură. În căutarea unui destin pentru cultura noastră, mergem, privați de resurse, dar nu de creativitate, mai departe.