Se împlinesc astăzi 100 de ani de la nașterea, în comuna Sântana din județul Arad, a marelui scriitor Ștefan Augustin-Doinaș. Poet, eseist, traducător, intelectual public, autor, alături de Dan Hăulică, a minunii care s-a numit “Secolul 20”, devenită, sub conducerea sa, “Secolul 21”, Ștefan Augustin-Doinaș a fost academician și senator în modul cel mai firesc. Demnitățile publice pe care le-a avut veneau din geniul poetului și din credința lui într-o lume mai bună, aceea a spiritului. Am avut șansa de a-l cunoaște și de a avea mai multe întâlniri, în apartamentul în care a locuit, timp de 42 de ani, cu soția sa, marea balerină Irinel Liciu. Era perioada Facultății pentru mine, perioada marilor întâlniri, când am luat de câteva ori drumul de pe strada Sfânta Ecaterina către locuința sa din Piața Unirii, lângă Magazinul Cocor. “Avangarda, cu Ionuț Vulpescu” va celebra în curând figura marelui scriitor, prin câteva dialoguri inedite pentru marele public. Ștefan Augustin-Doinaș va putea fi auzit din nou, pentru că vocea marilor scriitori nu se stinge niciodată. E asistată de Providență.

Nu știu dacă astăzi “Mistrețul cu colți de argint” mai e de găsit prin manuale și nici nu caut să văd dacă centenarul nașterii sale și-a găsit o notă de subsol printre banalitățile narcisiste ale zilei. La urma urmei, noi îl trăim pe Faust. Nu ne mai trebuie să știm cine ni l-a tălmăcit în limba română pe Faust. Ca și pe Zarathustra, pe Holderlin, pe Mallarme sau Paul Claudel. Românul s-o fi născut poet, dar la maturitate a uitat să citească. Cultura a devenit o chestiune de nișa nișei, nici propagandă nu prea mai e în stare să facă.

În ziua centenarului nașterii sale, las aici poezia „O singură zi”: „Din şiragul de zile, o singură zi/ se desprinde, şi stă, şi aşteaptă./ N-o mai ajungi: între tine şi ea/ se iveşte o umbră, o mare, o treaptă./ N-a adus nici surpări de pământ,/ nici lupte de stradă, nici flora/ luxuriantă a vreunei iubiri/ amară nu i-a fost clipa, nici ora./ Soarele-a răsărit, a plecat spre apus./ Pământul a fost îngăduitor, tandru./ Banalitatea ei avea chipul roz/ de floare dulceagă de oleandru./ O singură zi. Dar de ce tocmai ea?/ Printre degetele-i divin răşchirate/ soarele asfinţeşte de sute de ori/ celelalte zile se uită mirate/.”