Am înțeles că am fetișizat Ziua Culturii – și toleranța curge printre versurile de Eminescu aruncate pe Facebook o dată în an. Am văzut și cum de Ziua Lecturii important e, pentru un exercițiu de PR, să ne atingem de coperta unui bestseller ca de sfintele moaște. Am constatat și până unde ne merge imaginația de Ziua Prieteniei, dorința de angajament de Ziua Îndrăgostiților și pofta de bucătărie românească de 1 decembrie, între tricolor și hore stradale. Nu am înțeles însă de ce de Ziua Limbii Române nu amintim că ne slăbesc și empatia, și curajul, și devotamentul când gândim strâmb într-o limbă vorbită tot mai agramat.

Mai ales astăzi trebuie spus un lucru esențial: că gândim și vorbim într-o limbă care ne definește conștiința. Mai nimeni nu se plânge de faptul că suntem un popor cititor de postări, nu de cărți, o societate care caută comedia hollywoodiană ieftină și disprețuiește filmul românesc acuzat pe nedrept de istorism vetust, un colț de Europa care caută Estul pentru credință, Vestul pentru profit și rămâne anchilozată în aceeași stagnare de la ultimul ei gest de modernizare, dobândirea democrației. Suntem o țară care face economie de cuvinte când vine vorba de dezvoltare, care își închide locurile consacrate de manifestare și educare a limbii culte – cinematografe, teatre, filarmonici, muzee – la prima criză, o țară pentru care important e ca hipermarketul să fie deschis. Toată lumea vorbește despre cancel culture, când adevărată problemă de care suferim e cancel thinking. Gândirea limbii române pare un gest străin. Poate ar trebui să facem, de fapt, o dezbatere despre ceea ce nu ne spunem când nu ne vorbim: când închidem instituții culturale pe mutește sau când le lăsăm la discreția financiară a periferiei bugetare, cum se întâmplă acum cu teatrele bucureștene sau cu Institutul Cultural Român. În fond, gramatica banilor a fost mai mereu mai importantă, decât cultura și limba ei, care pot produce profit în sectoarele creative. De ziua ei, limba română nu se va supăra dacă renunțăm la citatele din Nichita și la propriile bizarerii encomiastice și vom spune că ea nu e o statuie căreia îi aducem flori la dată fixă. Iar dacă azi avem de celebrat ceva, e timpul în care obișnuiam să ne stăpânim limba. Când limba și literatura română nu erau nici opționale, nici teste grilă. Și când revistele culturale – dintre ultimele teritorii unde se găsește o limbă română corectă – nu aveau tiraje confidențiale. Poate facem, totuși, ceva să rămânem la flori, nu la coroane.