S-a împlinit un an de când Ion Caramitru joacă singurul rol care nu i se potrivește, acela de personaj absent. Un an de la moartea lui. Eu nu cred că nimeni nu e de neînlocuit. Oamenii mari sunt unici prin faptele lor – când nimeni nu mai are curajul lor, când aproape nimeni nu mai are puterea de a spune lucrurilor pe nume, ne amintim că ne lipsește un om ca Ion Caramitru. Vocea lui nu se mai aude de un an. Vocea inconfundabilă a actorului, dar și vocea omului de cultură, a managerului, a ministrului, care nu a stat niciodată în culise când politicul submina arta, și nici nu a aplaudat la scenă deschisă puteri arbitrare, de dragul unei complezențe. Ion Caramitru a fost, pe scenă și în viața de zi cu zi, Prospero, vocea din Furtuna, timbrul conștiinței care strigă când lumea era în derivă, când lucrurile nu mai erau firești. Îi erau antipatice confuziile și lipsa de angajament. Ironic, soarta arată în urma lui tocmai că e de neînlocuit, printr-un provizorat lung, cât a ținut doliul nostru din acest an.

Las aici mărturia scrisă, cu mâna lui, pe coperta de la Shylock, la ultima noastră întâlnire, când, cu două luni înainte să moară, planuiam împreună o excursie în Irlanda, acolo unde vocea lui a adus cândva personajele lui Shakespeare la viață. Îi era dor de Dublin. Iar acum mie îmi e dor de el, de cuvântul și afecțiunea lui. S-a grăbit să plece într-o călătorie mai înaltă, acolo de unde noi și cei de dincolo, unde Ulisele lui Homer și cel al lui Joyce, unde albastrul mării și verdele pădurii rostesc, aduse laolaltă, un Dumnezeu care a vrut să ajungă la Pino, nu invers. Și parcă abia acum, înțeleg și jumătatea care îmi era străină din Hamletul lui Caramitru: „a fi sau a nu fi…” Recunosc, rămânem „prieteni vechi”, chiar dacă timpul înseamnă, pentru Pino, eternitate.