În România s-a pierdut exercițiul marilor virtuți. De ce trădarea și uitarea sunt vicii care ne-au compromis memoria culturală?

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, o bucurie astăzi, la acest podcast, să îl am invitat pe marele actor Dorel Vișan. Mulțumesc mult că ați acceptat invitația!

Dorel Vișan: Și eu mulțumesc că m-ați chemat, înseamnă că mă prețuiți.

I.V.: De multă vreme! Va fi ușor să facem acest podcast, va veni natural, pentru că e o prelungire a discuțiilor noastre de multă vreme. Aveți barba asta, pentru ce rol vă pregătiți?

D.V.: Domnule, nici eu nu știu exact! Normal mă pregătesc pentru un film pe care îl face maestrul Dan Pița, despre Brâncoveanu. Dar încă nu suntem clarificați cu personajele. Mai este acolo un personaj, Stolnicu Cantacuzino, care e de fapt Iuda, trădătorul. Eu am tot jucat din ăștia care au trădat, să mai facem și dintre cei care nu…

I.V.: Cum, se trădează în România? E posibil așa ceva la noi?

D.V.: Se trădează. De exemplu, eu vin acum de la Slobozia, unde am făcut spectacolul Eminescu, om, geniu și poet divin, împreună cu maestrul Doga, de la Chișinău, și a avut un succes formidabil, având în vedere reacția publicului, aproape că aveam impresia că nu mai e nimeni în sală. Așa se asculta! Așa s-a întâmplat și la Chișinău, și la Iași, și de câte ori am făcut. Și mă gândeam așa, acum, venind spre dvs., că zilele astea despre Eminescu, care ne-a fixat în istorie, ca ființă supremă, nu s-a vorbit aproape nimic.

I.V.: 133 de ani de la moartea lui.

D.V.: De la stingere, da. Dar despre Elena Udrea au vorbit toate televiziunile.

I.V.: Nici la 110 ani de la moartea lui Caragiale, pe 9 iunie, nu s-a auzit nimic.

D.V.: Dar nu e bine.

I.V.: Nu mai avem memorie culturală.

D.V.: Nu mai avem!

I.V.: V-ați dat seama că nu mai avem identitate.

D.V.: Eminescu însuși spunea că un neam care își uită trecutul își pierde identitatea. Se pare că suntem pe calea aceasta de a ne pierde, nu ne mai considerăm istoria, valorile. De altfel, eu cred că în lume s-a deteriorat exercițiul marilor virtuți. Marile virtuți ale omului și ale binelui, și ale adevărului, s-au făcut niște palide preocupări, care nu mai au nicio valoare. S-au golit de valoare.

I.V.: Și de sens. Credeți că spiritul românesc e mai degrabă sub semnul lui Caragiale sau sub semnul lui Eminescu?

D.V.: Este sub semnul lui Eminescu, dar Caragiale e cel care a intuit formidabil sufletul românesc și manifestarea românului, care în decursul istoriei a demonstrat că e destul de ipocrit, și astăzi o demonstrează și mai bine. Odată cu exercițiul acesta, al marilor valori, al marilor virtuți, s-a perimat și exercițiul datinilor și a predării experienței neamului către generațiile care vin. Nu se mai face această predare. Eu cred că – și sunt convins de faptul acesta – datinile și tradițiile sunt extraordinar de importante pentru un neam, pentru că instinctele omului, care s-au mai tocit, așa, îi arătau ce să facă. Iar datinile, tradiția, îi spuneau cum să facă.

Suntem un popor care intră repede în trândăvie

I.V.: Care credeți că sunt marile virtuți ale acestui popor și care sunt marile defecte?

D.V.: Acest popor, cum zicea odată un președinte, este un popor minunat. Este un popor care în momentele când spiritul patriotic și spiritul național înfloresc, are niște acțiuni extraordinare, așa cum au fost Războaiele de Independență sau Mărășeștiul…

I.V.: Revoluția de la 1848, din 1989.

D.V.: Din 1848 da, din 1989 nu, acolo mai am rezerve. A fost mai complicat, cu Revoluția din 1989. Dar este un popor care foarte repede intră în trândăvie. Iar lumea aceasta modernă, care l-a alimentat cu tot felul de posibilități de a-i ușura munca, l-a trândăvit și mai tare. Lucrul online, școala online, este o formă de trândăvie.

I.V.: Teatrul online!

D.V.: Și teatrul. De teatru nu mai vorbesc! Teatrul nici nu se poate face online. Se poate transmite, la un centru cultural, la o televiziune, dar teatrul nu… e o formă de cultură nemijlocită. E contactul direct cu actorul. Îi vezi respirația, figura, mișcarea, îi simți pulsul…

Dorel Vișan: „în lumea în care m-am născut, Dumnezeu făcea parte din familie, iar satul avea sistem de autoreglare”

I.V.: V-ați fi văzut făcând altceva în afara vocației de actor?

D.V.: Da, puteam face multe lucruri!

I.V.: Ce credeți că ar fi putut face Dorel Vișan?

D.V.: Eu de fapt am vrut să mă fac doctor. Mi-ar fi plăcut foarte mult chirurgia. Am o manualitate deosebită. Mi-ar fi plăcut orice preocupare din aceasta care să îi apropie pe oameni. Așa am fost crescut. Când eram eu copil, satul era un sistem cu autoreglare. El se autoregla.

I.V.: V-ați născut la țară, într-un sat din județul Cluj.

D.V.: Într-un sătuc. Că lui Ungurești îi zice Moruc hazo, care înseamnă un pumn de case, sau casa lui Moruc. Era unu Moruc, care probabil a făcut prima casă acolo, deși la noi au fost numai români, nu au fost unguri. M-am născut acolo și nu îmi pare rău, pentru că acolo m-am format, și m-am format, cum ziceam eu, într-o atmosferă în care Dumnezeu făcea parte din familie. Relația asta cu Dumnezeu este o relație fundamentală. Am înțeles-o mai târziu. La început s-a dus de la sine, dar mai târziu am înțeles că relația cu Dumnezeu și credința respectivă este obligatorie.

Lumea teatrului înainte de Revoluție: comuniștii, autorii marilor orori ale istoriei, au avut deschideri culturale

I.V.: Ați început UNATC în 1961. Era o perioadă, după ce ați terminat, de relativă liberalizare în domeniul cultural. Ați resimțit asta, ați putut juca fără să aveți presiunea istoriei, fără să simțiți cenzura, presiunea politică, cum era acea epocă?

D.V.: Eu cred că a fost cea mai frumoasă perioadă a României. Nu știu cum a fost înainte de război sau între cele două războaie, pentru că a mai fost și atunci o perioadă de propășire, dar perioada aceea a fost extraordinară deoarece comuniștii, în afară de prostii, de erorile și ororile pe care le-au făcut, la un moment dat au avut o deschidere.

I.V.: Pentru o scurtă perioadă, până în 1971, după care s-au închis iar. După Tezele din Iulie.

D.V.: S-au închis pentru că…am impresia că l-a influențat foarte mult pe Ceaușescu Asia.

I.V.: Vizita celebră…

D.V.: Manifestările din China, Coreea…

I.V.: Cultul personalității…

D.V.: Cultul personalității, dar de exemplu Țuțea, care a fost anticomunist, era fățiș împotriva comunismului, are în această perioadă un cuvânt extraordinar. Îl compară pe Ceaușescu pentru scurtimea timpului în care a făcut niște lucruri foarte importante, cu Ramses al II-lea!

I.V.: Bun, aici erau și exagerările pe care le căuta…

D.V.: Și astăzi sunt exagerări.

Amintiri despre cenzura de dinainte de 1989 în lumea spectacolelor: „vine primul secretar la premieră, scoateți chestia aia de acolo! Băgați-o pe urmă înapoi, luni. Ca să nu o vadă!”

I.V.: După ce ați absolvit, v-ați angajat la Teatrul din Cluj. Mai târziu aveați să îl și conduceți. După Revoluție ați fi fost directorul Teatrului Național din Cluj. Cunoașteți bine atât lumea de dinainte de 1989, cât și cea de după anii 1990. Care ar fi, așa, pe scurt, apropierile și diferențele, în ce înseamnă relația statului cu domeniul cultural?

D.V.: Atunci statul era preocupat de cultură și folosea teatrul și cinematografia ca forme de propagandă, dar nu era o propagandă parșivă și nenorocită. Sigur că ideologia comunistă peste tot trebuia să se evidențieze, dar era o libertate de creație extraordinară. Noi, cel puțin, acolo, la Cluj, fiind multe teatre, nu am simțit necazurile cenzurii. Noi așa am avut niște cenzori care erau absolvenți ai Școlii de Învățători și apoi făcuseră Universitatea. Eu, care eram absolvent la rândul meu al Școlii de Învățători, am intrat în relație cu ei, deși erau mai mari decât mine. Spuneau așa, când se făceau spectacole și se făceau vizionări: „vine primul secretar la premieră, scoateți chestia aia de acolo! Băgați-o pe urmă înapoi, luni. Ca să nu o vadă!” Deși am avut prim secretari acolo, la Cluj, în general cu deschidere. Dar perioada a fost extraordinară. Se făcea teatru realist. Pentru un neam care își caută o cale națională și culturală, teatrul realist, după credința mea, e singura forma care îl ajută. Omul să vadă viziunea curată.

I.V.: Deci sunteți pentru o viziune clasică, în ceea ce înseamnă teatru.

D.V.: Nu știu dacă știm exact ce înseamnă clasic și ce înseamnă modernă. Și clasic și modern înseamnă să fii înțeles de oamenii vremii tale. Omul venea la teatru și spectacolele de atunci transmiteau un mesaj. Mesajul era obligatoriu. În general, era un mesaj de bine, de adevăr, de frumusețe, erau regizori mari. Multă vreme a lucrat acolo Vlad Mugur, a lucrat un regizor maghiar, Győr Holop, foarte bun regizor, care a venit din actor. Și au fost și alții la Cluj. Toată generația aceasta a lui Dan Pița, Veroiu, Alexandru Tatos, toți au montat. Alexa Visarion a montat foarte mult la Cluj. A fost o perioadă de deschidere, după părerea mea, pe care eu o regret. Faptul pe care îl trăiesc astăzi și lumea pe care o trăiesc astăzi îmi dă o stare de dezamăgire, de supărare.

Dorel Vișan: „Pe timpuri, actorii își mai controlau viața. Adică nu puteai, seara, să joci Lăpușneanul, și a doua zi să te vadă lumea băut pe stradă, căzut lângă bufet.”

I.V.: De ce credeți că marii noștri actori sunt cei mai iubiți de către public, în comparație cu muzicieni, scriitori, artiști plastici? Actorii sunt cei mai iubiți! Care este explicația?

D.V.: Pentru că ei devin modele. Devin eroii pe care îi visează omul. Cum ar vrea el să fie, poate să se vadă întruchipat în actor. Din cauza aceasta se face o relație sufletească, de la inimă la inimă. Pe vremea aceea, mai înainte, își controlau viața din afara teatrului.

I.V.: Ca să fie model.

D.V.: Trebuia să fie cuviincioasă. Adică nu puteai, seara, să joci Lăpușneanul, și a doua zi să te vadă lumea băut pe stradă, căzut lângă bufet.

I.V.: Era o austeritate.

D.V.: Chiar o austeritate! Pe vremuri, în Vechiul Regulament al Teatrului, chiar și relațiile erau normalizate. Dacă un actor o supăra pe o actriță în timpul repetiției, îi plătea o amendă de un leu.

I.V.: Simbolic!

D.V.: Da, dar era o atenționare de comportament moral. Aici este problema. Spectacolele din vremea aceea, si spectacolele de teatru, și filmele, erau trecute într-un fel printr-un filtru moral, chiar dacă filtrul acela era trecut printr-o pânză mai rară, dar era un filtru.

Actorul nu mai oferă cunoaștere, ci a devenit un instrument de divertisment. Dorel Vișan: „Urăsc reclamele!”

I.V.: Nu criteriul estetic trebuie să predomine, în artă, ci cel moral?

D.V.: În mod normal, arta trebuie să fie morală! Normal. Sigur, criteriul estetic… însă teatrul este o școală. Una dintre cele mai frumoase definiții ale teatrului, pe care am auzit-o eu, e că teatrul pune în fața oamenilor pâinea și sarea cunoașterii. Ca să pui în fața oamenilor pâinea și sarea cunoașterii, nu se poate face fără moralitate, pentru că omul simte imediat. În decursul anilor mei de experiență, pentru că nu o consider o meserie, preocuparea de actor, ci o exersare a unei vocații – credința mea e că actorul e un propovăduitor laic, și teatrul este un altar – așa stăteau lucrurile. În vremea noastră de astăzi, actorul a fost transformat într-un fel de instrument de divertisment. Plus că actorii tineri sunt folosiți foarte mult în reclame. Ei, eu urăsc, personal, reclamele.

I.V.: Fac parte din lume.

D.V.: Le urăsc, de orice fel! Mi se pare o forțare de mână. Și un lucru care nu este moral: dacă un obiect sau produs trebuie să aibă reclamă, înseamnă că produsul acela nu este de calitate, pentru că el își face reclamă singur. Spuneam că actorul e transformat într-un fel de instrument de divertisment, dar reclamele strică, pentru actorul accentuează cuvinte în reclame care nu sunt logice. E o problemă de comerț. Trebuie să scoți în evidență numele săpunului, nu calitatea săpunului. Plus că și școala de teatru s-a mai înmuiat, nu mai sunt profesori mari.

Revelația podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu: Dem Rădulescu, profesorul de aur al tuturor actorilor

I.V.: Care erau marii profesori ai dvs. în anii ’60-’65?

D.V.: Erau Ion Fintișteanu, maestrul Antoniu, Beligan, Finți, profesori mari!

I.V.: Care e profesorul de care vă simțiți, peste timp, cel mai apropiat, care v-a învățat meseria asta?

D.V.: Am învățat foarte mult de la Dem Rădulescu, Bibanu, care mi-a fost asistent, pe urmă a devenit profesor. Mare actor, de un talent covârșitor. Și am învățat foarte mult de la maestrul Birlic. Eu l-am cunoscut pe maestrul Birlic când eram tânăr, la Cluj. Venea acolo și juca în Omul care aduce ploaia sau în Omul cu mârțoaga. Și el nu bea alcool. Mergeam în deplasări în tot Ardealul. Intrasem într-o piesă pentru că un actor s-a îmbolnăvit, și l-am înlocuit eu. Nu aveam treabă multă acolo. Înainte sau după spectacol, dar mai ales după, toată lumea mergea la restaurant, să mănânce acolo, să bea un pahar de vin, de bere. Maestrul Birlic mergea la cofetărie. Și eu m-am dus cu el pentru că pur și simplu îl iubeam. Era o mare personalitate.

I.V.: Uriaș!

D.V.: Mi-a povestit foarte multe lucruri, ar trebui să le scriu, că altfel sunt inutile.

Dorel Vișan despre Maestrul Birlic: „Cursele de cai și jocurile de noroc erau nebunia lui”. Cum a pierdut la Casino Sinaia 1 milion de lei și a câștigat, la numai câteva zile distanță, 2 milioane?

I.V.: Spuneți-ne acum un episod.

D.V.: Vă spun una de-am mai spus-o. Când a fost angajat la Tănase, Tănase plătea actorii de două ori pe an. Jumate primeai când te angaja, jumate la finalul anului. El avea nebunia asta a jocurilor de noroc, maestrul Birlic. I-a dat maestrul Tănase banii pe prima parte a anului, și zice: „m-am urcat în tren și am plecat la Sinaia, la Casino. I-am pierdut pe toți! 1 milion de lei!” Era o sumă enormă. Nevastă-sa îl aștepta acasă cu banii. S-a dus la maestrul Tănase și i-a spus: „m-am nenorocit! Am fost, am jucat banii… să mi-i dai și pe ceilalți!”. Tănase i-a zis: „mă băiete, nu pot să ți-i dau, că am și eu plăți de făcut, și tu n-ai făcut încă nimic, și vrei banii pe tot anul?” Mi-a zis că „am fost la Tănase, m-am îngenuncheat, mi-am înmuiat sufletul, și mi-a dat banii”. Și zice „măi, fii atent, ți-i dau, fac o excepție, dar direct acasă cu ei, la doamna! Că doamna ține evidența!”

I.V.: Contabilitatea!

D.V.: Și-a zis: „mă urc în tren, mă duc la Sinaia, și cu ăștia….” Și a câștigat două milioane! Deci două milioane a câștigat. „Am luat bănuții, m-am dus acasă, i-am dat nevestei numai partea care trebuia!”

I.V.: Deci Birlic avea pasiunea asta.

D.V.: Cursele de cai și jocurile de noroc erau nebunia lui.

Pasiunea ascunsă a lui Dorel Vișan: medicina naturistă

I.V.: Dorel Vișan are așa, vreo pasiune, vreun viciu, ceva care l-a încurcat în carieră?

D.V.: Avem și noi multe… eu am pasiunea asta a naturii, care mi s-a imprimat în copilărie. A grijii față de animale, plante. De exemplu, am o stupină, lucrul cu albinele e o școală extraordinară. Din păcate, nu pot face acolo o gospodărie, să ai câteva găini și altele, pentru că nu stau tot timpul acolo și e complicat.

I.V.: Dar aproape de fiecare dată când vorbim și sunteți în Cluj, sunteți în livadă.

D.V.: Da, la 18 km de Cluj am o casă într-un sat…

I.V.: De la Livada cu vișini la Livada lui Dorel Vișan.

D.V.: Da, acestea sunt preocupările. În ultima perioadă, în ultimii treizeci de ani am citit foarte mult și m-am preocupat de sistemele acestea de tratamente după natură. Adică Dumnezeu a lăsat pentru om toate medicamentele. În natură. Sau toate ajutoarele ca să îi dreagă slăbiciunile lui. Troscul e pe toate pâraiele, podbalul și multe plante din acestea… binefăcătoare. Dar omul  nu le folosește.

I.V.: Vă simțiți bine acolo, la țară.

D.V.: Da! S-a inventat pilula și pare mai ușor să o iei decât să iei o coada șoricelului, să o usuci, să o macini, să o folosești. M-a preocupat mult seria de sisteme de autovindecare, de automasare, care se practică în general în țările budiste. În China, Japonia, Thailanda.

I.V.: Ați călătorit foarte mult!

D.V.: Da! Din Noua Zeelandă, până în Canada, am văzut toată lumea!

Dorel Vișan despre pierderea soției sale: „Un moment crucial. Avea 49 de ani. De atunci, nu mi-am mai refăcut viața”

I.V.: A existat în viața lui Dorel Vișan un moment limită, de cotitură?

D.V.: A existat! Stingerea soției mele, care a plecat foarte tânără, la 49 de ani, și care m-a marcat și nu mi-am mai refăcut viața de atunci decât așa, într-o formă… cum se procedează astăzi, să stai cu cineva. A fost un moment, cel mai dramatic! Toate momentele m-au influențat, dar acesta a fost crucial.

I.V.: Cea mai mare dezamăgire? Nu cea mai mare tristețe dramatică.

D.V.: Căderea națiunii mele din punct de vedere cultural, educațional, fin patriotic. Asta e cea mai mare dezamăgire, care nu este a românilor, este a lumii, la această oră, și eu cred că vine de la faptul că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu! Deși filosoful german Nietzsche a fost foarte înțepat și spunea că este ateu, el a spus că locul fără Dumnezeu este un loc absurd.

Trăim într-o lume părăsită de Dumnezeu?

I.V.: Și credeți că Dumnezeu nu mai e prezent în viața oamenilor.

D.V.: Nu, el a spus că Dumnezeu a murit. A fost și criticat foarte tare. Filosoful rus Berdiaev l-a desființat pur și simplu. Eu am citit mult din Nietzsche și nu sunt de acord cu unele idei, dar le explică altfel. Nietzsche a fost un filosof foarte inteligent, cu o minte strălucitoare, genială. Nu cred că el a fost ateu. De fapt, nu îl neagă pe Dumnezeu, ci îl ceartă pe Dumnezeu că a fugit din propria lui creație.

I.V.: Aici e deismul, ideea că Dumnezeu a creat lumea și apoi a lăsat-o.

D.V.: A lăsat-o de izbeliște. Și, de exemplu, am găsit, nu demult, o expresie a lui, care e considerată un fel de blam la credința creștină: „în lume a existat un singur creștin și acela a fost răstignit!” E superbă treaba! Lumea a zis: „domnule, a desființat creștinismul”. Dar eu cred că aceste cuvinte trebuie puțin rumegate și trebuie altfel gândite. Se vede foarte clar că Iisus care a venit să ia necazul oamenilor asupra Lui și să-i mântuiască eliberându-i de tragismul vieții, nu a fost urmat de omenire și nu este urmat nici astăzi. 

Filmul, mai aproape de stilul de viață al lui Dorel Vișan, decât teatrul

I.V.: Aș vrea să ne întoarcem la teatru. Ați făcut zeci, poate sute de roluri. Dar la un moment dat ați renunțat și ați mers să faceți mai mult film. De ce ați renunțat la teatru și v-ați dus spre film?

D.V.: Filmul, deși eu cred că actorul se formează în teatru, e mai apropiat de ritmul meu de viață. Ritmul meu de viață este mai rapid. Filmul este o expresie culturală unde funcționează foarte mult spontaneitatea, și funcționează foarte mult faptul să fii pregătit la ordin. În teatru se repetă două luni, trei luni, nu îți iese un lucru, îl reiei. În film nu, poți să mai reiei o dublă, două, dar mai ales atunci nu se putea relua prea mult o dublă pentru că se făcea pe peliculă și era foarte scumpă. Acum se poate. Sunt alte tehnici.

I.V.: Ca la podcast!

D.V.: Dar filmul este, după părerea mea, pentru actor, un exercițiu mai viu. Când s-a aprins becul roșu, mulți actori uită textul sau nu mai știu ce să facă. Eh, când se aprindea, eu atunci eram mai prezent. Adică am avut această ușurință de a fi spontan, de a lucra la comandă.

Dorel Vișan: „Eu sunt Iacob!” Despre rolurile preferate ale marelui actor

I.V.: Ați lucrat cu regizori extraordinari și ați făcut roluri memorabile. E nedrept să amintim doar câteva, dar totuși unele sunt memorabile. De la filmul Moromeții, în regia lui Stere Gulea, Tudor Bălosu, un rol formidabil; nu mai vorbim de filmul lui Daneliuc, din 1987, Iacob, care este extraordinar! Și după Revoluție ați făcut foarte multe roluri. Unul dintre filmele mele favorite, pot să spun, că e podcastul meu și nu mă oprește nimeni, în afară de cenzura interioară, tot în regia lui Daneliuc, Senatorul melcilor! Senatorul Vârtosu e unul dintre cele mai pregnante personaje din filmul românesc de după Revoluție. Care e rolul la care ține Dorel Vișan cel mai mult, sentimental? Ceva care are o poveste?

D.V.: Acum știi cum zice Părintele… am cinci copii, pe toți îi iubesc la fel… dar nu e chiar așa. Și actorul, la fel: am două roluri fundamentale la care țin; Iacob, o dată, când s-a prezentat filmul și am scris în caietul de sală, așa s-a numit articolul meu: „Eu sunt Iacob!” Adică am considerat că Iacob este exponentul românului care moare încet, fiind tot timpul revoluționar, dar nu își îndeplinește tot timpul datoriile revoluției. Iar al doilea ar fi filmul despre Ion Creangă, Un bulgăre de humă… cu care am avut și mari greutăți…

I.V.: În regia cui?

D.V.: Nicolae Mărgineanu.

I.V.: Ați mai jucat în filme de-ale lui. Deci aceste două roluri vă sunt apropiate.

D.V.: Pentru că mă reprezintă ca și fundație existențială, ca și credință.

New York Times despre Iacob: Dorel Vișan joacă magistral

I.V.: Iacob a avut cronici extraordinare. A avut și un succes extern important, și în The New York Times se scria în acel moment: „Dorel Vișan joacă extraordinar, are un rol extraordinar!” Mai cu seamă, în ultimele douăzeci de minute, când rămâne singur, fără cuvinte. Vă mai amintiți?

D.V.: Am articolul.

I.V.: Cât de importantă e tăcerea? În general, actorii sunt cunoscuți pentru replicile lor. Cât de importantă e tăcerea lui Iacob de la finalul acelui film?

D.V.: În film, ca și în teatru, uneori e mai importantă tăcerea decât cuvântul, pentru că, în momentul în care spui „cuvântul”, spectatorului i se ridică la plasă. Atunci când taci, el trebuie să îl spună în gând. Și poate să spună alt cuvânt. Fiecare poate să spună alt cuvânt. Deci gândul și starea actorului sunt foarte importante și îl fac pe spectator să gândească și el. De multe ori cuvântul îl face să gândească la rândul său. Dar pauza, tăcerea, niciodată. Pentru că aproape niciodată nu se potrivește tăcerea actorului cu tăcerea spectatorului, sau cu ascultarea tăcerii, pentru că aceea depinde de fiecare spectator. Fiecare tace altfel, după pregătirea lui spirituală, ca experiență de viață sau ca acumulare scolastică, fiecare răspunde altfel.

Astăzi nu se mai produc critici de film, ci povestiri

I.V.: Cele mai bune cronici la filmele dvs. le-au făcut criticii dvs. sau spectatorii când vă opreau pe stradă și vă recunoșteau?

D.V.: Și unii, și alții. Criticii făceau o anumită școală. Critica, atunci, era o școală. Abia așteptam să apară cronica, să vedem ce se spune. Nu prea mai există acum cronica. Să vedem ce se spune. Ăștia povestesc filme. Cea mai mare plăcere a actorului e reacția bună care vine din partea spectatorului, sau confundarea cu spectatorul, cu personajul. Au fost actori care jucau în filme pentru copii personaje rele, și copiii aruncau cu pietre după ei pe stradă. Așa te formează, că tot vorbeam mai devreme de relația spectator-actor. Am avut de exemplu, o dată, îmi amintesc, la Chișinău, am făcut premiera filmului Un bulgăre de humă, de Ion Creangă, și acolo, la Chișinău, Eminescu și Creangă sunt recitați altfel decât la noi. Mult mai profunzi, mult mai legați de Eminescu și de Creangă. După film, eram cu Grigore Vieru și cu Dabija, și cred că mai era directorul Teatrului Național din Chișinău, și a venit o doamnă mai așa, de 55 de ani. Am văzut că s-a apropiat cu teamă așa de noi, și când a ajuns aproape, mi-a prins mâna, mi-a sărutat-o și a zis: „Bădie Ioane!” și a început să plângă. Atât de mult a marcat-o imaginea pe care eu am oferit-o…

I.V.: Așa îl vedea pe Creangă…

D.V.: De altfel, și astăzi chiar discutam cu cineva de la Iași… am fost cândva într-o sală să prezentăm un film, erau aproape numai copii, desigur, și profesori… și eu m-am zărvălit, cum zice ardeleanul… zic „măi, nu mă chemați, că o să văd copiii ăia fugind prin sală pe acolo!” și într-adevăr, când a început filmul, a fost puțină hărmălaie… după zece minute, domnule, cu gura căscată, așa se uitau la ecran copiii! A fost extraordinar! Deci Creangă, cred eu că este unul dintre posibilele personaje care îi dau viață.

I.V.: Din ce ați jucat după Revoluție, ce rol aveți la inimă?

D.V.: Senatorul…

I.V.: În 1995… extraordinar!

D.V.: Da, în 1995… Cel mai iubit dintre pământeni, în 1993….

I.V.: Șerban Marinescu…

D.V.: Și după am făcut Ticăloșii, care, de asemenea, este un film foarte apreciat și căutat de spectatori, și un alt film care, după cum vorbeam cu regizorul Șerban Marinescu, se coace, pe măsură ce trece vremea… un film care se numea Magnatul, viața unui patron de ziare…

I.V.: Cred că după cărțile lui Dinu Săraru…

D.V.: Nu, nu, nu, un scenariu, cred că era scris de Ficeac.

I.V.: Bogdan Ficeac.

D.V.: Viața unui magnat din ăsta, care are o boală incurabilă….

I.V.: În contextul tranziției românești.

D.V.: Da, și atunci, ca să își construiască acest imperiu, și-a distrus viața și relațiile familiale. Fiind într-o formă terminală, încearcă să se împace cu toți. Merge pe la frate-su, pe la fiică-sa…

Oamenii lasă împăcarea și iertarea pe ultimele secunde din viață din ignoranță

I.V.: De ce lasă oamenii pe ultima sută de metri din viață momentul împăcării, atât în film cât și în viață?

D.V.: Din ignoranță! Și ignoranța nu este singura…. Și dintr-un orgoliu, un egoism care te pândește toată viața și apoi îți dai seama cum te-a distrus și ce inutilă e perioada ta egotică. Omul, de altfel, numai dacă este încercat de o dramă, de o tragedie, atunci se trezește.

I.V.: De ce a dispărut solidaritatea din lumea culturală, care a existat?

D.V.: Solidaritatea dintre oameni, în general, nu numai în zona artistică. De pildă, când se constituia un film, era ca într-o familie, se constituia o familie. Întotdeauna când se termina filmul ne despărțeam cu foarte multă nostalgie și rămâneam ani de zile prieteni…

Prietenii și invidii din lumea teatrului: solidaritatea și prietenia, compromise, în viața de după cortină?

I.V.: Care sunt prietenii dvs. din lumea filmului și a teatrului?

D.V.: Am avut mulți. Am fost în relații foarte bune, prietenești cu Mircea Albulescu, în ultimul timp, cu Dinică. Am fost în relații foarte bune cu Ștefan Iordache, mai sunt și acum cu Victor Rebengiuc!

I.V.: Joacă un rol formidabil la Bulandra, Tatăl…

D.V.: Încă ne mai sunăm. Bineînțeles, cu colegii mei, cu Emil Hossu, cu Sileanu, cu toți cei cu care am lucrat și am făcut școala împreună.

I.V. Actorii au un fel de invidie profundă, profesională.

D.V.: Este, este, dar sunt actori mari care nu au acest defect, adică au generozitate, altruism, dar am întâlnit mulți, chiar dintre prietenii mei, și aproape toți actorii au așa ceva, ca de altfel orice om. Dacă eu exist, de la firul de nisip și până la galaxii, fiecare spune dacă eu exist, dumneata nu ai loc. Sau dacă vrei să ai, du-te mai încolo. Actorul are o ușoară exacerbare a acestui sens. El fiind finit de aceste personaje care niciodată nu se definesc total, dar ele sunt finite, că se termină la un moment dat și nu mai poți lucra la el, decât în gând, și atunci are acest egoism, de a ieși în față, e și un fel de manifestare a actorului. Școala rusească vorbea despre acest lucru, în special Stanislavski, și care atunci era la modă și după părerea mea este genial în starea de apropiere a actorului de personaj. Adică drumul de apropiere a actorului de personaj. Formidabil! Îmi amintesc că un actor juca un contabil, și îl întreba pe Stanislavski: „maestre, cum să spun atunci când spun o anumită replică?” „Nu o spui nicicum, vino la repetiție, șterge scaunul, masa, becul, pune dosarele aliniate, șterge-le de praf”… După două săptămâni zice „acum știi cum să spui replica”. Așa cum se zice popular, trebuie să știi să intri în pielea personajului.

I.V.: După Revoluție ați avut un prieten, sau chiar și înainte, poate și actor, cu care să vă fi certat din motive politice sau personale, și să vă pară rău că v-ați despărțit de un prieten apropiat?

D.V.: Nu, am avut așa, discuții, dar n-am mers așa departe. A fost cineva. La noi erau trei organizații revoluționare la Cluj. Și unul de la secția „Răniți” mi-a cam purtat sâmbetele, așa, pentru că eu am spus odată o vorbă. El a fost rănit la Revoluție, dar în spate, adică între părțile dorsale. Și eu am zis odată că eroii se împușcă în piept, pentru că ei sunt cu fața spre front. A fost o discuție, dar și cu el m-am împăcat.

Dorel Vișan, despre scandalul de la Teatrul din Cluj: „a fost susținut de ministrul Culturii de atunci. M-a deranjat.”

I.V.: Deci nu există pricini politice sau de alt ordin să vă fi despărțit de cineva.

D.V.: Nu, dar am simțit că a fost un moment, pe vremea noastră, când dacă intri în politică te murdărești.

I.V.: Vi s-a pus o anumită etichetă, politic vorbind.

D.V.: Da, când am avut scandalul cu artiștii, de la Teatrul din Cluj.

I.V.: Când erați directorul teatrului.

D.V.: Și care a fost susținut de ministrul Culturii de atunci. M-a deranjat.

I.V.: Când era asta?

D.V.: 1999-2000.

Rețeta lui Dorel Vișan pentru teatrele de succes: spectacole de interes pentru public, actori împliniți în relație cu rolul și în relațiile dintre ei și piese-fenomen, cu mesaj social

I.V.: Șapte ani ați condus instituția. Dacă ați fi astăzi directorul Teatrului Național din Cluj, care ar fi trei măsuri pe care Dorel Vișan le-ar propune pentru ca teatrul să meargă și, în general, lumea teatrală să meargă mai bine?

D.V.: Prima măsură e să ai spectacole care să intereseze publicul. Ca publicul să vină, să audă din gură în gură: „e un spectacol bun la teatru, du-te să-l vezi!” Asta trebuie să fie prima măsură. A doua măsură trebuie ca spectacolele să fie de calitate, adică actorii să fie împliniți în relație cu personajele și în relațiile dintre ei. A treia este ca spectacolul să transmită un mesaj, ca omul să plece de la teatru cu un gând. Aproape la toate teatrele am văzut acum un fenomen. Cum se termină un spectacol, lumea se ridică și pleacă. Or pe vremea aceea, când se termina piesa și se trăgea cortina, se făcea o liniște în sală extraordinară. Trei secunde sau cinci secunde nimeni nu se ridica de pe scaun și nimeni nu vorbea. Lumea era marcată de mesajul spectacolului. Era extraordinar.

I.V.: Era o reflecție, o meditație. Gândul de după spectacol.

D.V.: Gândul de după gând, și șocul.

I.V.: Poate și respectul care obișnuia să fie mai mare.

D.V.: Era respect mai mare și pentru teatru și pentru actor, dar și pentru om. Așa cum a fost atunci, în vremea aceea, dar a fost o vreme foarte frumoasă. Îmi amintesc că Institutul era lângă Teatrul Bulandra și aveam căminul lângă 1 mai. Și mergeam cu tramvaiul 3. Dacă se urca o domnișoară în tramvai, toți băieții se ridicau în picioare  și teatral, așa, îi auzeai: „domnișoară, vă rog să luați loc”.

I.V.: Chiar dacă nu erau toți de la Institut.

D.V.: Mulți erau din afara Institutului. Sau dacă se urca un bătrân sau o femeie însărcinată, era un respect anume. Asta se făcea începând cu familia, acolo unde se pun rădăcinile, și până la Președinție. Era această relație omenească și frumoasă.

„Nu mă plâng: cred în destin”: Dorel Vișan, la ceasul confesiunii. Ce regrete are actorul?

I.V.: E vreun rol pe care ați fi vrut să îl jucați și nu ați reușit? Un personaj căruia credeți că ați fi avut să-i oferiți ceva și nu ați reușit?

D.V.: Ar fi multe… Nu mă plâng. Ce am făcut: cred în destin. Cred în obligația omului de a-și trăi destinul. Adică, de a-și duce crucea. Și niciodată nu am tăiat din ea ca să fie mai ușoară, nu am tăiat din ea. Este o poveste că oamenii își duceau fiecare crucea și unul povestind, zicea: „dacă am mai tăia un pic de aici, de jos, ar fi mai ușoară”. Și au tăiat. Au mers o vreme și iar au zis: „am mai putea tăia puțin de acolo de jos”. Și au tăiat. Dar au ajuns într-un loc unde trebuiau să treacă o prăpastie. Și trebuiau să pună crucea peste prăpastie ca să treacă peste ea, punte. Dar tot tăind, nu le-a ajuns. Așa se întâmplă și în viață.

I.V.: Dorel Vișan e mulțumit de destinul lui? Are ceva să își reproșeze? Ar fi putut face altfel? E mulțumit de decizii?

D.V.: Întotdeauna poți să te gândești că ai fi putut face. Dar e o întrebare a jurnaliștilor: „dacă ați începe acum viața sau cariera… ce ați face?” Aceleași greșeli! Nu pot să încep din nou, că atunci ce aș face, aș zice „nu e bine, o luăm de la capăt!”

I.V.: O dublă, ca la un dublu scenariu.

D.V.: Destinul acesta… eu cred în destin, în obligativitatea omului de a-și duce destinul. Și atunci, în cadrul vieții lui, în acest tronson al vieții pe pământ, el face acțiunile care vin din înzestrarea lui.

Pariul lui Dorel Vișan: „Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să ne dregem, numai că nu vrem”

I.V.: E totuși o greșeală pe care nu ați mai vrea să o faceți, ceva ce a costat?

D.V.: Mă gândesc de multe ori că poate nu am fost destul de înțelegător cu anumiți oameni. I-am judecat prea pripit. Și acum, de multe ori, ocupându-mă de rețete de sănătate naturiste, multe lume mă sună, mă întreabă, și totdeauna sunt foarte darnic și atent cu ei, ca să dreg, că în viață nu întotdeauna am fost așa cu oamenii, dar asta e problema noastră, a fiecăruia. Din cauza asta iubirea nu este adevărată, decât iubirea christică, de divinitate, de Dumnezeu. Celelalte iubiri, iubirea tandră, de mamă, de aproape, și iubirea senzuală, adică între bărbat și femeie, sunt numai copii ale iubirii. Iubirea adevărată e uniființialitatea și indivizibilitatea a două vieți. Or asta nu se poate face, pentru că fiecare are destinul lui, fiecare are felul lui. Dacă citești Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, acolo spune așa: tot omul este mincinos. Nu există om care să nu fie mincinos. Dar, aici a fost șmecheria. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să ne dregem. Dacă vrem. Doar că nu vrem.

Diferența între un actor american și unul român: 25000 de dolari vs. 300 de euro. Dorel  Vișan: „am avut o experiență tristă”

I.V.: Trebuie să încercăm, în orice caz. Spuneți-mi, totuși, din ce v-ați fi dorit, un rol pe care ați vrea să vină un regizor mâine, să vi-l pună pe masă, cu scenariu cu tot?

D.V.: De exemplu e acesta, pentru care sunt în discuții cu Dan Pița, Brâncoveanu. Un rol interesant. Dar avem păreri diferite.

I.V.: Ați mai lucrat cu Dan Pița.

D.V.: Da, două filme. Am avut personaje interesante.

I.V.: Brâncoveanu e un scenariu care aparține lui Dan Pița? Și regia și scenariul?

D.V.: Sunt doi, mai este un băiat, care a scris acolo.

I.V.: Ați făcut două filme cu Pița.

D.V.: Roluri mai mici, așa. Eu cele mai multe roluri și filme importante le-am făcut cu Șerban Marinescu. Cu Daneliuc am făcut două, două cu Nicolae Mărgineanu, am mai făcut Rug și flacără cu Petringenaru, un rol foarte interesant acolo.

I.V.: V-ar fi plăcut să jucați cu un regizor străin mai mult, să aveți acces la o piață mai mare?

D.V.: Am jucat, mi-ar fi plăcut mai mult. Dar am avut o experiență tristă. Un regizor american cred, sau englez, a făcut un film de actualitate. Comerțul cu arme era contextul și trebuia să joc Primul Ministru al Uniunii Sovietice. I-am prezentat două variante de rol. A zis că nimeni nu i-a prezentat. Era rol principal. Și am cunoscut și actorul celălalt. Și am avut o discuție cu actorul și mi-a spus că are un contract foarte prost. 25000 de dolari pe zi. Foarte prost. La ei, asta e salariul pentru un figurant special sau un actor de linia a șaptea. Marlon Brando lua un milion. Și am ieșit pe urmă. Partea românească o plăteau americanii, partea românească era plătită de români. Fata de la castingul de la care am ieșit mi-a zis: „la noi plata e mai modestă”. „Cât e plata?” „300 de euro pe zi”.

I.V.: O mică diferență…

D.V.: O mică diferență. Și atunci am zis: „măi, fată, nu vreau 25000 de zi, dar dați-mi 500, ca să am și eu o satisfacție.” Nu au vrut. Și am renunțat la rol. Deci o experiență neplăcută.

I.V.: Neplăcut.

D.V.: Se distribuia în cinci țări. Era un film bun. Dar am jucat cu vărul lui Coppola, care a făcut două filme aici dar nu a rulat niciunul în România, două roluri foarte interesante. De altfel, m-am și împrietenit cu el. Dar nu am văzut scenariul. Lui i-a plăcut mult de mine și eu m-am legat de el și am tot colaborat. De o vreme, nu a mai venit.

Cum mai poate fi artistul un om al cetății?

I.V.: Sunteți destul de prezent în spațiul public, dincolo de rolurile pe care le aveți: acordați interviuri, susțineți conferințe, recitaluri… Avem și noi acum această ocazie acum, la podcastul meu. E un alt rol acela al lui Dorel Vișan, acela de intelectual public, de om care se exprimă pe chestiuni curente.

D.V.: De om al cetății, așa trebuie să fie un artist.

I.V.: De ce simte nevoia asta, pentru a lămuri niște lucruri, pentru a clarifica? Vă e teamă că nu se înțelege ceva din biografia dvs. dacă nu vă exprimați dvs?

D.V.: Artistul de teatru, dar și cel de film, e un om care transmite mesaje. E un om care, așa cum am spus, e un propovăduitor, e ca un dascăl, și atunci simte nevoia să transmită aceste mesaje, pentru că aceasta este misiunea lui lăuntrică. În momentul când nu mai joc la teatru, că nu îmi convine acest teatru care e aiurea, filme nu se mai fac, iar cele care se fac sunt de calitate îndoielnică, și atunci, lucrurile acestea răbufnesc în altă parte. Am făcut o fundație, de exemplu, acolo unde voi preda sistemul meu de sănătate, pe care îl fac în fiecare zi, deci un sistem de conducere a energiei și de relație cu universul, în care noi suntem profani. Suntem ignoranți. Iar ignoranța, la ei, este, la asiatici, nu că nu știi… că aceea e neștiință…. ignoranța e atunci când știi și atunci când știi, ai fost învățat teorii greșite. Chestiunea aceasta apare și în cele zece porunci ale lor, la ei se numesc altfel. Nu se numesc porunci. Cum avem noi, „să nu ucizi”, „să nu furi”… creștinismul a luat de acolo… majoritatea! Cele zece, nu adevăruri… altfel le spun ei, este și acest lucru. Sunt trei greșeli: ale trupului, minții și cuvântului. Și una dintre acestea este și ultima, să nu aplici teorii greșite. Asta o simte actorul, nu toți. Dar uite, sunt câțiva: Zamfirescu, Puric, mai sunt, care se manifestă în spațiul public, ca să zic așa, chiar din dorința asta de a face treaba, pentru că eu simt nevoia să fac lucrul pe care m-am pregătit să îl fac pentru oameni.

I.V.: Îl considerați o prelungire a misiunii dvs.

D.V.: O răbufnire în altă parte, așa cum sensul vieții, dacă nu e bun, răbufnește în lucruri rele. Sensul vieții trebuie să fie un sens moral, care să ducă spre totalitate, spre cumpănire.

„Nu îmi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc!”

I.V.: Aveți o replică favorită dintr-un film? Aveți ceva ce a devenit așa, prețios?

D.V.: Din Magnatul. Care e, de fapt, la o călugăriță. Am ascultat o emisiune cu o călugăriță care era bolnavă și care a spus o replică mai lungă, și eu am luat de acolo un fragment din replica ei, care spunea profesorului: „nu îmi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc!”

O poezie din „sertarul” lui Dorel Vișan: „Mă caut!”

I.V.: Care este, și aceasta ar fi o rugăminte, o poezie, care vă este dvs. aproape?

D.V.: Am multe poezii…

I.V.: Una la care vă gândiți…

D.V.: Una care a mai circulat într-o vreme, și aș vrea să mai circule. Se numește „Mă caut”.

Prietenii, puțini, pe care i-am avut,

S-au împuținat considerabil.

Eu însumi mă caut tot mai rar.

Cu toții ne căutăm tot mai rar.

Nu mai știm unde mergem,

Și de unde venim.

Lilieci, orbecăind în noaptea polară,

Fără de sfârșit. Pești săltăreți,

Printre pietrele râului ce de mult e secat.

Am obosit, prieteni,

Și voi sunteți obosiți.

Ne-au obosit orgiile,

Pe care nu le-am făcut.

Și femeile, pe care nu le-am iubit.

Ne-au obosit bătrânii, pe care nu i-am ascultat,

Și vremea, pe care nu am folosit-o.

Să nu ne mai mințim, încă o dată.

Cu toții suntem obosiți.

Răcani, trimiși pe câmpul de luptă,

Ce reazămă zidul cazărmii,

Prea obosiți de greutatea armelor

Purtate fără rost.

Nu avem nevoie de un lung repaos.

În zori, când noaptea se va termina,

Să ne grăbim cu toții la culcare.

Și să lăsăm salvării cu mamele noastre,

Din nou în dureri,

Drum liber, spre maternitate.

I.V.: Mulțumesc, și în final, un gând, o urare, un îndemn, pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

D.V.: Îndemnul meu e să încerce să se cunoască pe ei înșiși, și ca să te cunoști pe tine, trebuie să îl cunoști pe Dumnezeu. Această relație între om și divinitate nu ține de religie, ci de existență. Noi suntem conștiința lui Dumnezeu, parte din conștiința lui Dumnezeu, și atunci trebuie tot timpul să fim în relație cu el. Dumnezeu este un principiu, care intră în om și îl revigorează. Când se termină puterile lui, puterea lui Dumnezeu îl duce mai departe.

I.V.: Mulțumesc mult, și multă sănătate!