S-a încheiat aseară, la Sala Palatului, cea de a 25-a ediție a Festivalului Internațional “George Enescu”. Exact în ziua în care se termina la Romexpo “Festivalul democrației” și, odată cu el, partidul care l-a generat și declanșat absolut iresponsabil și anticultural. Viața are prostul obicei să aibă ironiile ei dure. În același timp, trăiau două lumi. Armonia perfectă a Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam și zgomotul “echipei câștigătoare”. Muzica perfectă a lui Bruckner și vocea pierdută a lui Cîțu. Simfonia a șaptea și salonul lui Cehov.

Las aici ultimul discurs pe care un ministru al Culturii l-a avut pe scena Festivalului Enescu. Am vorbit în 2015 atât în deschiderea, cât și in închiderea festivalului. În sală, împreună cu 5000 de melomani, erau Președintele Republicii și primul său ministru, foștii săi președinți, zeci de miniștri și diplomați. Mulți dintre ei, invitați personal de mine. La această ediție, prim-ministrul nu a fost niciodată prezent, repet, niciodată, președintele și-a exercitat înaltul patronaj printr-o prezență singulară, iar ministrul culturii s-a împiedicat de Sala Palatului de două ori într-o lună.

Le-am mulțumit atunci, în septembrie 2015, lui Ioan Holender, pentru tot ce a făcut pentru prestigiul extern al Festivalului, și lui Mihai Constantinescu, pentru devoțiunea sa în slujirea muzicii enesciene. Astăzi, nimeni nu își mai amintește cine e Holender, e departe Viena de meschinăriile noastre, iar Guvernul l-a pensionat pe Mihai Constantinescu cu aerul că e plin Bucureștiul de manageri culturali de anvergura sa.

Între timp, despre o sală nouă de concerte, demnă de numele lui Enescu, nu mai vorbește nici un oficial al statului român. Pentru a nu stârni râsul. Sau apostrofările. Statul nu se mai urcă pe scenă, din insensibilitate și incompetență, și s-a retras cu totul din domeniul culturii, ca și din alte domenii vitale. Când nu e țap ispășitor sau prestator de servicii, lasă piața, hazardul și adaptările permanente ale oamenilor să rezolve lucrurile de la sine și să asigure singura strategie de care e în stare: “să fie liniște, tovarăși!” Propagandă sau nimic. De cele mai multe ori, nimicul.

Istoria Festivalului Enescu s-a scris din iubire. Care a durat decenii. Și riscă să moară din indiferență. Care pare endemică azi în România.